Acordul COP 28 între dorință și putință

După două săptămâni de negocieri dificile, președintele COP 28 și Emiratele Arabe Unite au cerut unui număr de aproape 200 de guverne să aprobe un program de decarbonatare a economiei globale. La sfârșitul unei sesiuni plenare COP, toți delegații naționali au adoptat un proiect de decizii privind „bilanțul global” GST).

Cum ar trebui să interpretăm acest text, considerat de majoritatea analiștilor ca fiind ” abstract ”?

Proiectul nu este altceva decât un program global de decarbonatare a economiei globale, cu alte cuvinte eliminarea treptată a combustibililor fosili.

Textul preia obiectivele propuse cu mult timp în urmă de Agenția Internațională a Energiei: până în 2030, triplarea capacității globale de producție a energiilor regenerabile, toate sursele combinate, și dublarea ratei de îmbunătățire a eficienței energetice, cu alte cuvinte cantitatea de energie utilizată pentru a produce un anumit bun sau serviciu; de la 2% anual la 4% în general.

Se propune inițierea închiderii centralelor electrice pe bază de cărbune și a cazanelor care nu sunt echipate cu sisteme de captare și stocare a dioxidului de carbon (CSC). Un obiectiv extrem de ambițios. Cărbunele produce aproape 40% din energia electrică din lume, dar aproape nici o centrală nu are CSC.

Textul anunță o renunțare treptată, dar inevitabilă, la cărbune, petrol și gaze. Este pentru prima dată când o rezoluție COP merge atât de departe

Un alt aliniat al textului solicită accelerarea decarbonatării sistemelor energetice în ansamblu, astfel încât acestea să atingă neutralitatea emisiilor de dioxid de carbon până în 2050.

Aceste elemente sunt esența textului analizat. Este important faptul că textul subliniază că fiecare stat va putea să se decarbonateze în propriul ritm, conform propriilor modalități și prin utilizarea soluțiilor proprii.

Conform analizei unui număr important de experți, Acordul COP 28 nu reușește însă o orientare novatoare și mai radicală în ceea ce privește obiectivul decarbonatării și al protecției mediului.

Astfel, Acordul propune doar o mică listă de tehnologii pentru decarbonatarea sectorului energiei electrice: surse regenerabile, energie nucleară , captarea și stocarea geologică a carbonului și hidrogenul „cu emisii reduse de carbon”. Pentru acesta din urmă, nu știm dacă este hidrogen verde (produs folosind energii regenerabile) sau hidrogen albastru (din cracarea metanului, cu captare CO)₂).

Un alt aspect contradictoriu : COP 28 a fost o oportunitate pentru aproximativ cincizeci de companii de petrol și gaze de a-și asuma angajamente climatice. Cu toată coerența, decizia solicită acestor producători să accelereze reducerea emisiilor lor de gaze cu efect de seră, altele decât dioxidul de carbon și, în special, metanul.

Fraza se adresează, de asemenea, chimiștilor, ale căror agenți frigorifici sunt bogați în HFC și alte SF6, gaze cu efect de seră a căror putere de încălzire poate fi de câteva mii de ori mai mare decât cea a dioxidului de carbon.

Solicitând țărilor să își electrifice flotele auto cât mai curând posibil, textul anunță efectiv decarbonatarea traficului rutier. Și, ca urmare, o scădere a consumului de produse petroliere, venind în contradicție tocmai cu. Interesele producătorilot de petrol..

O cerere de lungă durată a ONG-urilor de mediu, subvențiile pentru combustibilii fosili nu au fost uitate în Acord. Decizia solicită eliminarea celor care sunt ineficiente. Această formulare a fost acceptată timp de mai mulți ani de țările G7 și G20. Întrebarea este, ce constituie o subvenție ineficientă… În orice caz, nu vor fi cele care susțin puterea de cumpărare a celor mai săraci, nici cele dedicate tranziției juste.

Această formulare ar trebui să satisfacă țările producătoare de petrol care cheltuiesc sute de miliarde de dolari în fiecare an (Iranul, de exemplu) pentru a menține combustibilii fosili la prețuri scăzute dar nu satisface dorințelor multor țări africane (cum ar fi Senegal, Mauritania, Uganda, Gabon sau Congo) care doresc să își bazeze dezvoltarea pe exploatarea țițeiului sau a gazelor naturale, textul recunoaște dreptul de a utiliza combustibilii fosili pe o bază „tranzitorie”. De asemenea, se înțelege , paradoxal, că aceste surse de energie pot contribui la… tranziția climatică.

Într-o manieră contradictorie textul solicită statelor să adopte planuri naționale de adaptare până în 2030, în timp ce doar 25% dintre țările semnatare au elaborat câte o schiță de plan deoarece prioritățile lor ar putea fi altele cum sunt :asigurarea aprovizionării cu apă, producția agricolă și integrarea efectelor încălzirii globale în politicile de sănătate.

În timp ce renunțarea la combustibilii fosili se află în centrul Acordului COP28, un studiu arată că doar câteva sute de situri de extracție a cărbunelui, petrolului sau gazelor ne pot împiedica să respectăm Acordul de la Paris.

În timp ce negocierile de la COP28 s-au axat pe soarta combustibililor fosili – apărată în special de țările producătoare – concentrarea extracției lor în câteva mega proiecte este acum cuantificată.

Aceste mega proiecte/site-uri au fost numite „bombe cu carbon” într-o lucrare științifică publicată în 2022 în revista Energy Policy și scrisă de un grup de cercetători condus de germanul Kjell Kühne. Lucrarea accentuează faptul că aceste proiecte pot emite fiecare dintre ele mai mult de un miliard de tone de CO₂ dar pentru a respecta temperatura de 1,5 °C a Acordului de la Paris, lumea nu poate emite decât maximum 500 de miliarde de tone de CO_2.Cele 425 de bombe cu carbon identificate de acești oameni de știință ar elibera aproape 1.200 de miliarde de tone, mai mult decât dublu, dacă ar fi exploatate până la capăt. Dintre acestea, 40% nu începuseră faza de exploatare în 2020, data recensământului.

Concluzia este că sunt prea multe surse fosile pentru a limita încălzirea la 1,5°C

Cele 425 de mega proiecte identificate de oamenii de știință reprezintă 45% din emisiile potențiale din întregul sector de petrol și gaze și 25% din sectorul cărbunelui.

Chiar dacă sunt răspândite în 48 de țări, aceste bombe cu carbon sunt, de asemenea, foarte concentrate geografic. Doar numai trei țări pot produce suficienți combustibili fosili pentru a provoca încălzirea peste 1,5 °C.

Numai China găzduiește o treime din bombele de carbon din lume, iar minele de cărbune din China reprezintă mai mult de un sfert (28%) din emisiile provenite din cele 425 de mega proiecte.

Fig. 1 .Topul celor 12 țări ale căror bombe fosile vor emite cel mai mult, în miliarde de tone de CO2

În timp ce, în 2021, Agenția Internațională a Energiei (AIE) a tras un semnal de alarmă, afirmând în mod clar că îndeplinirea obiectivului de 1,5 °C nu implică alte proiecte noi privind combustibilii fosili, acest apel nu pare să fi schimbat situația.

Cine se află în spatele acestor mega proiecte? Ce operatori? Cine finanțează? Articolul științific mai sus citat, din 2022 nu a răspuns la această întrebare, dar două ONG-uri, ”Data for Good” și ”Eclaircies”, au investigat companiile care permit dezvoltarea bombelor cu carbon.

Rezultatele lor, dezvăluite de Le Monde ,sunt edificatoare în mai multe moduri. Un sit de extracție poate fi exploatat de până la douăzeci de companii – acesta este cazul, de exemplu, al anumitor câmpuri petroliere americane cunoscute sub numele de „șist”.

Un total de 454 de companii au fost identificate ca operatori sau acționari ai acestor mega proiecte, inclusiv 126 de firme americane și 125 de firme chineze. Printre acestea se numără multe companii naționale controlate de stat, cum ar fi compania de cărbune China Energy Investment Corporation, care a fost implicată în 41 de bombe cu carbon, și compania petrolieră saudită Saudi Aramco, care a fost implicată în 18 dintre ele.

Statele poartă astfel o dublă responsabilitate, acordând companiilor din amonte autorizații de extragere a zăcămintelor lor și apoi, uneori, exploatând ele însele aceste zăcăminte prin intermediul companiilor publice sau prin subvenționarea companiilor implicate.

Companiile private sunt, de asemenea, bine reprezentate în rândul operatorilor. Acesta include super-gigantul petrolier american ExxonMobil, a patra cea mai mare companie implicată în bombe cu carbon. Și pe locul trei, francezii TotalEnergies. Gigantul francez operează sau intenționează să opereze 23 de bombe cu carbon, potrivit unui bilanț realizat de ”Data for Good” și ”Eclaircies”, completat de Le Monde.

Un alt element al Acordului considerat ca fiind „ visele unei renașteri nucleare” este dorința de a crește ponderea nuclearului la nivel global.

Deși promovată în discursurile de la COP28, energia nucleară continuă să scadă

Ediția din 2023 a raportului privind starea industriei nucleare în lume, publicat la 6 decembrie 2023, confirmă o imagine sumbră și nu este în pas cu declarația a aproximativ douăzeci de state care solicită Dubai-ului să tripleze capacitățile nucleare ale lumii până în 2050.

Energia nucleară nu a furnizat niciodată, în istoria sa, mai mult de 3 % din energia finală consumată în lume. Mai rău, contribuția sa este în scădere.

Cea mai recentă ediție a World Nuclear Industry Status Report (WNISR), publicația de referință pe această temă, a indicat că producția nucleară a scăzut cu 4% la nivel mondial anul trecut și că acum reprezintă doar 9,2% din producția de energie electrică, cel mai scăzut nivel din anii 1980. și jumătate din vârful de 17,5% din 1996.

Încă de la început, dezvoltarea nucleară globală s-a confruntat cu trei obstacole majore, în diferite forme și în grade diferite.

Primul este caracterul său eminamente imparabil și comun, datorită naturii sale extrem de tehnice, dar mai presus de toate dualității militaro-civile a materialelor și tehnologiilor pe care le utilizează, după cum o demonstrează tensiunile privind îmbogățirea uraniului în Iran. Doar 32 de țări, din 193 de membri ai Organizației Națiunilor Unite, operează în prezent reactoare.

În sens mai larg, riscurile specifice acestei industrii – impactul teritorial al unui accident major și transferul între generații al încărcăturii de deșeuri – reprezintă, de asemenea, un factor limitativ evident.

În cele din urmă, în ciuda promisiunilor sale, sectorul nu și-a găsit niciodată modelul economic. Niciun reactor din lume nu a fost construit sau exploatat fără un sprijin financiar public semnificativ, într-o formă sau alta. Mai rău, curba de învățare în acest sector este negativă, până la punctul în care noile reactoare aflate în construcție sau planificate costă de până la trei ori mai mult decât predecesorii lor.

În ciuda acestor observații, ni se promite încă o dată o „renaștere” a energiei nucleare. De la deschiderea COP28 în Dubai, peste douăzeci de țări s-au angajat să tripleze capacitatea nucleară a lumii până în 2050. Franța, care a desfășurat o diplomație nucleară intensă la nivel european în ultimii doi ani, se află din nou în fruntea acestei mișcări.

Relevanța și credibilitatea acestei inițiative sunt discutabile. Obiectivul este pe cât de modest în ceea ce privește impactul – ar asigura probabil 5 % din decarbonatarea necesară – pe cât este de ambițios în ceea ce privește ritmul de construcție pe care îl implică, într-o ruptură completă cu tendința și capacitățile industriale și financiare – rata la care pot fi puse în funcțiune noile reactoare ar trebui dublată mâine. Dar, mai presus de toate, există întrebări cu privire la modul în care sectorul poate repeta acest tip de promisiune fără a învăța nici o lecție din istoria sa.

În scenariul său „emisii nete zero” pentru 2050, Agenția Internațională a Energiei (AIE), care este foarte favorabilă energiei nucleare, dar care, spre deosebire de actorii din sector, își recunoaște mai onest constrângerile economice și industriale, are în vedere o dublare și nu o triplare a producției sale globale. Pentru a realiza acest lucru, ar fi necesar să se construiască în mai puțin de 30 de ani nu numai 400 de gigawați de capacitate suplimentară de generare pentru a dubla nivelul actual (adică atât cât au reușit statele nucleare să instaleze în 60 de ani), ci și pentru a înlocui o mare parte din capacitatea actuală, cea mai mare parte a acesteia fiind pusă în funcțiune între 1970 și 1990.Acest plan este cu atât mai titanic cu cât țările în care se așteaptă ca aceste noi capacități să fie construite și operate ar fi în principal țări emergente și în curs de dezvoltare care, în afară de China, nu au aceeași putere tehnologică, sau deloc.