Eșecul ca formă de smerenie. Înțelegi ce se petrece, accepți, respecți realitatea, lumea, dar te desprinzi de ea, ești „taurul” pe care toreadorul nu îl mai găsește în arenă (definiția umilității la Iris Murdoch).
Eșecul există în natura noastră. Dacă suntem creația lui Dumnezeu (trufia, hybris-ul Demiurgului – Kurt Rudolph), preoții și teologii ne spun că Tatăl nu este mulțumit de noi, nu suntem cum și-a dorit el și nu putem face nimic să-l îmbunăm, altfel am fi fost un succes, fie el și parțial. Și-apoi, Adam și Eva au căzut din rai, suntem rezultatul repudierii, purtăm în noi osânda căderii.
Dacă suntem o serie de formule chimice, interacțiuni de elemente în condiții speciale, atunci nu suntem decât un accident, o anomalie, explicabilul cu o tentă de inexplicabil ce lasă loc mitului să se strecoare (nici măcar chimia nu este perfectă!), ceva ce poate dispărea oricând, așa cum a apărut. Și, oricum, moartea este terminalul în care ne îngrămădim, fără acte și bagaje.
O antropologie satirică ne-ar putea împărți în trei grupuri, două grupuri mari și un grupuscul: grupul celor care cad în eșec ca bețivii în Cola cu vodcă, grupul celor care își construiesc o realitate alternativă, în care se îmbrățișează și se felicită călduros pentru eșecul transformat în reușită, ignorând lama rece și ascuțită care îi împunge în spate, și, în fine, al treilea, un grup mic, la marginea societății, creaturile inadaptate, lucide până la demență, cei care întorc spatele lumii, dar suferă pentru ea.
Eșecul ne asaltează în cercuri concentrice, tot mai strâns, consideră Costică
Brădățan. Cercul cel mai îndepărtat este cel al eșecului fizic, urmează cercul politic, apoi cel social și, în sfârșit, aproape de centru, de noi, cel care ne strânge și din care nu avem scăpare – cercul biologic, moartea.
Cel mai bun (cât de stupid este cuvântul „bun” în context, dar îl las așa, un eșec lingvistic!) exemplu pentru înțelegerea eșecului fizic este Simone Weil, total neîndemânatică, suferind de migrene insuportabile încă din copilărie, scria și desena greu, făcea eforturi mari ca să-și ajungă colegii de clasă, era cu totul desprinsă de lume, uneori la modul hilar, angelic de idealistă, dar ce intelect! Extraordinara capacitate de identificare cu cei nedreptățiți a determinat-o să lucreze ca muncitoare necalificată într-o fabrică, timp de un an, în căutarea suferinței cristice, a alienării, a „angoasei infinite”. Ce frumos portret și ce duios îi face C. Brădățan acestei femei ieșite din comun!
Pentru exemplificarea celui de-al doilea cerc dantesc al eșecului, cel politic, C. Brădățan are în vedere doi mari seducători ai mulțimilor, pe de o parte nazismul și Hitler, un criminal, un dement care nu admitea eșecul, de cealaltă parte fachirismul planetar și Gandhi, pacifistul violent, anti-occidentalul, anti-modernul format la Londra, creatorul ashram-ului, omul pe care îl mulțumea doar eșecul, dar și două mari evenimente ale căror cozi negre ne șfichiuie și azi – Revoluția Franceză și Revoluția Bolșevică. Doi indivizi și două evenimente care și-au propus să reclădească lumea din temelii. Eșecuri politice din care omenirea nu pare a fi învățat mare lucru.
Ratarea este expresia ultimă a eșecului social, cercul în care niciun locuitor al
Statelor Unite, al Europei ori lumii civilizate nu vrea să se afle. C. Brădățan începe scurt cu Diogene din Sinope și ratarea din propria voință, continuă pe larg cu filozoful „îndrăgostit de ratare”, Diogene al Parisului, inactivul perfect, contemplativul prin excelență- Emil Cioran, și „relația privilegiată” a românilor cu ratarea, cu Orwell, căderea în „suburbia sărăciei” și mirosul de mormânt al ratării, și sfârșește cu Chaplin, „dintotdeauna bătrân” și „născut flămând”, într-o căruță cu coviltir, și Micul Vagabond, figura emblematică și înduioșătoare a ratatului. Dar vremea lor s-a dus, sistemul calvinist „ales – damnat” s-a secularizat în sistemul modern „ales vs. repudiat, unde „alesul”, pe drumul mântuirii, trebuie să câștige din ce în ce mai mulți bani, goniți de spaima eșecului. „Dacă un om nu ține pasul cu tovarășii săi, e poate din cauză că el aude alt toboșar.”
(Thoreau)
În ultimul cerc al eșecului ne aflăm doar noi și moartea, iar „asupra morții chiar nu poți gândi nimic” – Jean Améry. În încheiere, scriitorul Yukio Mishima și eșecul nobil încheiat cu ritualul sinuciderii și umbra lui Seneca.
„Eșecul este iruperea bruscă a nimicului în mijlocul existenței”, dezvăluirea „deficitului de ființă din lumea însăși”. „De ce trebuie eu să exist mai degrabă decât să nu exist?” este întrebarea fără răspuns care precede privirea în jos când mergi pe sârmă deasupra prăpastiei, moment în care realizăm că „existența omenească este o stare de excepție”. Unii aleg să „cadă în existență”, alții – să facă drumul înapoi, părăsind existența în deplină cunoștință de cauză, știind ce suntem, fără false așteptări, dezvrăjiți. „Umbilicus mundi” a căzut.
Experiența eșecului este o mișcare pe verticală. Individul care trăiește eșecul va cădea, apoi se va ridica, pentru a privi limpede pe deasupra lumii, spre deosebire de omul cuprins de disperare, pentru care mișcarea este una orizontală – el revine în lumea din care se simte alungat, nu dorește ieșirea din planul acesteia, îi lipsește perspectiva, privirea de sus, cuprinzătoare.
Cartea nu se adresează celor care vor să facă din eșec „o treaptă spre succes”, promisiune lacomă și alterată a unei vieți mai bune, biletul de bâlci în urma căruia rămâi mândrul posesor al unui urs de pluș. Contemplați, bucurați-vă de priveliște, iar când veți coborî, vă veți îndrepta către alte lucruri, mai importante. Soluția este umilitatea, renunțarea la aroganță și orgoliu, umilitatea. „Dac-o vrem”.
