Dezvoltarea României se află în acest moment într-un mare impas. Economia românească (mai ales industria) gâfâie din greu presată de costurile de producție în creștere (materii prime, utilități, salarii) și de evoluțiile nu tocmai pozitive, din ultimele luni, ale economiilor europene cu care suntem puternic legate prin exporturi și investiții (Germania, Italia, Franța etc.). După toate crizele pe care le-am traversat în ultimii ani, ne aflăm într-o puternică criză de deficit bugetar cu consecințe directe asupra inflației și asupra dobânzilor. Dobânzile nu au cum să scadă (decât artifical și cu consecințe prociclice) cu asemenea deficit și cu asemenea inflație. Deciziile investiționale se află într-o mare cumpănă sub această presiune a dobânzilor mari, mai ales când vorbim de investițiile făcute de mediul privat.
Când au fost descoperite, resursele de gaz de la Marea Neagră au părut a fi o mană cerească și o adevărată prioritate pentru toată lumea. Trebuia rapid să ne mișcăm rapid și să le extragem de acolo, mai ales că vecinii noștri priveau cu invidie către norocul nostru. Din păcate, de la dorință până la putință e cale lungă, mai ales într-o țară ca România care niciodată nu a știut ce să facă cu bogățiile sale și a ales cele mai proaste decizii posibile. Și acum, ca și în alte dăți, ne aflăm într-un mare impas în care am intrat singuri, prin toate acțiunile noastre din ultima perioadă: am eliminat prin decizii adoptate peste noapte principalul partener privat cu care puteam scoate aceste gaze la suprafață repede (legea offsore vădit ostilă investitorilor străini), statul a preluat prin compania sa ROMGAZ locul rămas gol în acest parteneriat fără a avea experiența necesară dar, mai ales, fără a avea resursele de capital necesare (capitalizarea sa este puțin probabilă în condiții de deficit excesiv), nu avem un plan clar ce să facem cu acest exces de gaz vital pentru creșterea și dezvoltarea economică.
Ca să putem avea un plan cu gazul de la Marea Neagră (trebuia să îl avem din primul moment în care zăcămintele au devenit certe, nu acum în al doisprezecelea ceas), ar trebui să înțelegem rațiunile economice din spatele acestui proiect foarte complex: (i) gazele de la Marea Neagră pot oferi energia necesară pentru perioada de tranziție către o energie mai verde (pentru care trebuie să renunțăm total la energia produsă din cărbune) la un cost foarte competitiv; (ii) companiile românești pot avea astfel un preț predictibil și scăzut la energia electrică, ceea ce le va oferi un avantaj competitiv semnificativ față de țările din regiune sau de la nivelul UE care nu au această resursă energetică la dispoziție; (iii) introducând o nouă resursă importantă și o activitate economică cu valoare adăugată mare (dacă nu ne limităm la extracția și vânzarea gazului în exces la export) rezolvând o parte a deficitului excesiv și evitând introducerea de noi taxe care sufocă și mai mult economia reală; (iv) resursa poate genera importante certificate verzi care pot fi vândute ca atare altor țări din UE sau care pot fi folosite pentru a atrage investitori importanți care, din motive legate de procesul de producție (energofag, poluant), sunt interesați și de acest lucru. Nu mai vorbim de impactul asupra PIB (o creștere sănătoasă a lui) sau asupra bunăstării generale. Doar prin investiții noi substanțiale, cu efect real de antrenare pentru economia privată, putem evita deficitele bugetare excesive, datoria publică în creștere, inflația mai ridicată ca în alte părți și taxe tot mai progresive și mai sufocate. Toate acestea nu fac decât să ne sărăcească, să ne țină dependenți și mai mult și să ne izoleze (prin nedezvoltare) de lumea bună. Toți cei care pun bețe în roate acestor investiții de importanță națională sunt contra interesului național, subminând direct dezvoltarea noastră.
Ce ar trebui să conțină acest plan privitor la gazele de la Marea Neagră? Înainte de a conține acțiuni concrete, el ar trebui să plece de la câteva principii de bază derivate din motivele enunțate mai sus care stau la baza grăbirii extragerii lor și transformării în resursă cu valoare economică autentică: (i) Aceste gaze ar trebui să fie oferite spre consum cât mai puțin în stare neprelucrată. Principalul rol pe care îl au gazele este că ele sunt resursă energetică. Putem produce energie electrică din aceste gaze, cu randamente superioare cărbunelui și cu amprentă de carbon extrem de redusă. (ii) Aceste gaze pot fi stocate astfel încât producția de energie electrică să fie ajustată perioadelor de vârf de consum (în plină iarnă, în plină vară); (iii) Neputând fi stocată în cantități mari și pe perioade mai lungi de timp (fără costuri enorme), energia electrică trebuie mereu corelată cu consumul, mai ales cel industrial. Ca să poți produce energie electrică din gaz, fără bătaie de cap, trebuie să conectezi jucătorii economici energofagi pe care îi ai la acest proiect. Ai tăi și ai țărilor din jur. Pentru asta, trebuie să poți să le oferi un preț bun, garanția unor contracte pe termen lung. În planul tău trebuie să incluzi și acest lucru. Nu poți porni la drum fără să ai un plan până la capăt, pe întregul proces de transformare a acestor gaze în valoare adăugată cât mai mare; (iv) Sunt foarte mulți operatori care consumă gaz ca resursă primară (industria de îngrășăminte chimice, industria petrochimică etc.). Și aceștia trebuie să fie parte a acestui plan. (v) O parte din gaz se poate exporta către acei producători care folosesc gazul ca materie primă însă ar fi bine să limităm exportul de gaz pentru ca alții să producă energie electrică din el, de preferabil ar fi să producem noi energia electrică pentru ei aici, din gazul extras de noi. Doar respectând aceste principii, putem maximiza, prin planul nostru legat de gazele de la Marea Neagră, valoarea adăugată. Redevențele aplicate direct acestor resurse ar deveni doar o mică parte din tot ce încasăm pe lanțul de prelucrare. Nici nu ar mai conta prea mult și nici nu contează prea mult. Decât pentru o țară ”bananieră” care este incapabilă să adauge valoare resurselor naturale de care dispune și este nevoită să le vândă ca atare.
Plecând de la aceste principii din spatele planului, putem dezvolta rapid o serie de acțiuni care acum sunt destul de palide, spre inexistente: (a) accelerarea transformării termocentralelor pe cărbune în centrale pe gaz, inclusiv prin revizuirea schemelor de parteneriat public-privat (PPP) prin atragerea în consorțiu a jucătorilor privați energofagi (sunt astfel de proiecte de succes în UE și la nivel global care pot fi luate drept model); (b) dezvoltarea unor capacități importante de stocare a gazului natural prin care să oferim mai multă stabilitate și predictibilitate pieței de energie locale (producem energie din gazul stocat doar când este nevoie); o parte din aceste capacități de stocare pot servi și pentru a exporta energie electrică în perioadele de vârf de consum în regiune sau pentru a furniza energie electrică unor consumatori importanți din regiunea noastră; aceste capacități de stocare ar trebui să se afle în apropierea granițelor țării și în apropierea unor capacități de producție de energie electrică pe gaz localizate tot în apropierea granițelor pentru a deservi piețele de export; (c) atragerea unor jucători importanți din top 100 global din petrochimie care pot adăuga valoare mare resurselor de gaz din Marea Neagră (BASF din Germania, Dow din SUA, INEOS din Marea Britanie, LG Chem din Coreea de Sud, ExxonMobil Chemical din SUA etc. sunt cei mai importanți jucători din top 10 global, am exclus China din discuție). Pare că nimeni de la noi nu poartă nicio discuție în acest moment cu aceste companii, nu le oferă nimic. Nu poți să ai resursele de gaz pe care le ai și să nu încerci să aduci aici măcar 2-3 jucători din această ligă. Mai ales că balanța comercială este deficitară rău pe aceste produse livrate de petrochimie. (d) intensificarea procesului de industrializare a României, principalul consumator de energie și de gaz; fără o industrie în creștere nu ai ce să faci cu acel gaz, nu are o valoare economică semnificativă pentru tine iar redevența reprezintă praful de pe tobă; (e) colectarea redevențelor într-un fond de investiții care să investească în industria românească, potențând efectul de antrenare al acestei resurse (similar modelului norvegian sau saudit).
Concluzionând, gazele de la Marea Neagră sunt importante dacă sunt scoase rapid de sub ape și aduse pe pământ românesc pentru a fi transformate în energie și în produse cu valoare adăugată mare (îngrășăminte, petrochimice și derivate din ele). Rezolvăm foarte multe probleme cu ajutorul lor, pe lângă o tranziție mai puțin stresantă și mai costisitoare la energia verde: problema deficitului comercial (importăm mai puțin și exportăm mai mult având un avantaj competitiv important), problema stabilității prețului la energie, problema industrializării etc. Din păcate, ceasul ticăie și deja începe să fie extrem de târziu. Crizele din ultima perioadă au accelerat alte proiecte și alte surse potențiale de energie (hidrogenul, de exemplu). În plus, Turcia deja extrage gaz din Marea Neagră deși l-a descoperit în urma noastră. S-a mișcat mult mai repede decât noi. Valoarea evidentă de la început începe să pălească cu fiecare zi de inacțiune, pe direcțiile enunțate aici. De fapt, noi nici măcar un plan nu avem cu aceste gaze, despre ce acțiuni concrete să vorbim?
