… scurtă istorie personală. Pînă la urmă, aș putea spune istoria consumerismului românesc legînd-o de acești teniși: dacă i-aș fi avut înainte de ’89, ar fi fost o pereche de Drăgășani sau unii Made in China (pronunțat „meid în china”). Dacă i-aș fi avut imediat după ’90, aș fi fost cel puțin semi-zeu. Poate chiar zeu, dacă stau să mă gîndesc bine.

La sfîrșitul primei decade a următorului secol, atunci cînd i-am cumpărat, au rămas la fel de importanți. Doar că avea deja atît de multă lume încît s-au transformat într-o chestie „cool”. „Made in China” (pronunțat ca-n engleză).

Primele mele amintiri legate de magazine sînt cozile la care stăteam noaptea, în fața alimentarei, cînd aflam de la surse sigure că se va băga ceva dimineața. Bine, sursele erau atît de discrete încît la coada ce se forma de pe la 10 seara venea tot cartierul, cu cel puțin un reprezentant și o plasă de rafie plină cu borcane. Bucuria și uimirea pe care le simțeam cînd, în cele din urmă venea camionul mare, cu prelata gri-șobolan și cu motorul tușind fum negru în fața magazinului, cînd întrebarea „ce-au adus” se răspîndea pe buzele și pe fețele obosite ale tuturor ca un val pe care se tot urcau surferi, ei bine, bucuria și uimirea și speranțele astea le-am mai simțit după vreo 30 de ani, cînd mi-am schimbat I-Phone-ul. Mai precis, cînd am revenit la I-Phone după vreo 2 ani de rătăcire cînd am încercat altceva.

La 14 ani, adică cu cîțiva ani înainte de ’89, tatăl meu a făcut ceva, cumva, nu știu cum, și am primit o ladă de Pepsi. Pînă atunci cred că mai văzusem o sticlă, poate două în toată viața. Am ținut lada pe balcon. Colegii care au venit la petrecere au devenit brusc cei mai buni prieteni ai mei. Afecțiunea lor a ținut și în următoarele 3 zile. Pe vremea aia, Pepsi nu exista. Exista Brifcor, care cică era suc acidulat de portocale. Se găsea greu, dar puteai să ai noroc să îl găsești la cofetărie, dacă ai fi ieșit cu o fată. Desigur, procesul de preparare rămînea incert, însă aș estima ca nespecialist că nu avea nici o legătură cu fructul denumit „portocală”. Dacă nu aveai noroc să găsești Brifcor, era Cico. Ăsta era o chestie care se păstra în niște cutii pătrate transparente, în care lichidul era recirculat ca să rămînă rece. Rece, îl puteai bea. Adică gustul de bomboane spălate încă era viu, proaspăt. Dacă se lua curentul prea mult timp, Cico putea fi cald. Not very funny.

Cîțiva ani mai tîrziu, după ’90, a apărut TEC. Ăsta era numele unor dozatoare pe care le găseai pe stradă și care promiteau gusturi de neauzit pînă în acele febrile zile în România: kiwi, grapefruit, mango. Sucul îl beai pe loc, lîngă dozator, cu un amestec de plăcere a consumatorului capitalist cu bani și de plăcere și mai mare că nu chiar toți vecinii își permiteau asta. Cel puțin nu în același moment cu tine, ceea ce era perfect explicabil, că poate erau la serviciu. Dar nu conta.

Apoi, a venit Coca Cola. Iar lucrurile s-au schimbat. 25 de ani mai tîrziu, am cumpărat o sticlă care stă în frigider de vreo 3 săptămîni. No sugar.

Am încercat într-o zi să îi spun unui aproape-bărbat de 16 ani cum arătau rafturile magazinelor alimetare. A părut că înțelege, dar mi-am dat seama că n-o făcuse cînd am găsit pe net o poză de atunci. Și-am văzut ochii mari, sclipind mirarea în stare pură.

Adevărul e că trăim o perioadă de prosperitate cum n-am mai trăit. Nu doar noi, ci omenirea întreagă. (desigur, nu mă refer aici la zonele unde războiul distruge viețile unor semeni nevinovați).

La noi, după ce am trecut prin (aproape) toate, e cumva explicabilă furia cu care facem cumpărături în marile magazine alimetare. Coșurile noastre nu sînt umplute cu produse, ci cu frustrări. Acumulate în ani în șir cînd singurele produse de pe rafturi au fost pateurile și conservele de pește.

Ultimele au revenit în forță.

www.economielaminut.ro & www.EM360.ro

facebook.com/EconomieLaMinut

Share.

Autor

Head of News

Comentariul tau

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.