“Vine sau nu vine?”, întreb eu tare, în timp ce îmi pregătesc mașina de tuns iarba. Îl privesc pe nea Petre, care lucrează în grădina sa din mijlocul cîmpului și apoi ridic privirea spre orizontul din ce în ce mai întunecat. “Cum o vrea Dumnezeu!” îmi răspunde el. “Cum o vrea Dumnezeu!” se aude, ca un ecou, vocea soției sale, aplecată deasupra unui strat unde vor crește curînd legume.
Am uitat să vă spun despre ușoara aroganță din tonul meu, pentru că înainte să ies verificasem aplicația de weather de pe i-phone. 50% șanse de ploaie înseamnă, de obicei, că nu plouă.
De cînd îl știu, adică din ziua în care ne-am mutat la țară în urmă cu 6 ani, nea Petre face agricultură. Pe cîteva mii de metri pătrați pe care ori i-a vîndut cîndva și proprietarii n-au mai venit (păi și n-o să stea terenul degeaba, domnu’ Cosmin), ori i-a păstrat după ce a vîndut cîteva zeci de loturi în plin boom economic, prin 2007.
Diminețile cînd vine tractorul la arat sînt cele mai ciudate. Pe cîmpul nostru nu se aude nici un zgomot, pentru că nu trec decît mașinile noastre și ale celor 3 familii din vecini. Deci prezența unui tractor dimineața pe la 7 nu poate trece neobservată. Apoi vine însămînțarea, pe care o face de obicei cu mîna, mergînd pe jos cele cîteva sute de metri pînă la pădure cu o găleată albă în mînă, în care sînt semințele. Apoi încep să crească plantele și apoi vine momentul recoltei. Și curățarea terenului și pregătirea lui pentru iarnă și apoi e liniște.
În urmă cu vreun an am făcut un reportaj cu un mare agricultor român de pe lîngă Iași. Bărbatul începuse înainte de ’89, crescuse practic într-un IAS pe care după 1990 avea să îl cumpere. De atunci, a investit permanent în tehnologie, știință (vizitează regulat ferme din Olanda sau Franța sau de aiurea) și în oameni, pe care îi pregătește. Avea propria instalație de irigații, care se mișca singură pe cîmpia întinsă. Avea mai multe tractoare John Deer, tot mai puternice cu fiecare generație. Una dintre marile bănci românești îi deschisese o linie de credit de vreo 2 milioane de euro. Și cu toate astea, încheiase ultimul an de secetă cu pierderi mari.
“Dacă un olandez vine aici să cumpere pămînt, el pleacă cu un avantaj pe care eu nu am cum să îl depășesc. El vine cu știința pe care a moștenit-o de la părinții lui, care au moștenit-o de la părinții lor și așa mai departe. Iar ei fac agricultură modernă.”
Și mă întorc la nea Petre, care între timp se pregătește să plece acasă. E bine că nu se lasă, cel puțin așa văd eu lucrurile. Însă fără utilaje, fără un furnizor serios de semințe, fără angajați, lucrînd adesea cu calul, el nu are nici o șansă. În momentul în care un agricultor străin ar decide să vină în zonă, acela ar fi sfîrșitul istoriei agricole a lui nea Petre. Probabil că ar vinde ultimele terenuri pe care le mai are și asta ar fi. Un agricultor local mai puțin.
S-a urcat pe scuterul său care de data asta a pornit din prima. Apoi soția lui, cu o găleată albă în mînă. Și au plecat.
PS. Are rost să vă spun că nu făcuseră 500 de metri și vîntul devenit deodată tăios și rece a adus primele picături de ploaie?
S-ar putea să fie furtună la noapte. Cum o vrea Dumnezeu. Așa-i și cu agricultura românească.
© Foto: Cosmin Silistraru
www.economielaminut.ro & www.EM360.ro
