Cu cîteva minute înainte de începerea cursului de spinning, toate bicicletele din sala cochetă sînt deja ocupate. Încăperea pare mică, probabil că așa și e dacă asculți reacțiile clienților vechi: „Nu mai e loc!” spune o tînără vizibil dezamăgită. Nici măcar bicicletele de rezervă nu mai sînt libere.

Dacă lucrurile vor continua așa, cel mai probabil administratorii sălii vor găsi o soluție. Asta presupune, desigur, investiții noi. Prețul pentru o singură bicicletă profesională se învîrte pe la 1.000 de euro. Însă legile economiei au rezolvat demult ecuația „cerere/ ofertă”. Cerere există, deci mai trebuie rezolvată doar partea a doua a problemei.

Exemplul de mai sus este unul real. Se întîmplă într-un complex de fitness foarte modern, cu aparate de ultimă generație, săli pentru alte activități sportive, bazin de înot și terenuri și piscină exterioare.

Povestea nu e însă nici pe departe reprezentativă pentru România. Abundența de săli de fitness din marile orașe ne poate înșela. La nivel național, undeva pînă la 3% dintre noi folosim sălile sau centrele de sport.

Cifrele pentru țara noastră arată prost la nivel european: 6 din 10 români declară că NU fac activități sportive niciodată. Clasamentul ne aruncă pe locul 4 din UE, însă nu e deloc un motiv de mîndrie: sîntem pe locul 4 la sedentarism. În partea cealaltă, doar ca să avem un punct de reper, 7 din 10 suedezi fac sport cel puțin o dată pe săptămînă.

Rezultatele fac parte din ultimul Eurobarometru al Comisiei Europene despre sport și activități fizice, publicat în 2014. Va fi interesant de văzut evoluția (sondajul apare o dată la 4 ani), mai ales că față de 2009, numărul românilor care nu fac DELOC sport sau exerciții fizice a crescut cu 11%.

În UE, cel mai comun spațiu pentru sport îl reprezintă parcurile. Peste 70 la sută dintre finlandezi fac sport în parcuri. La celălalt capăt al clasamentului sînt maghiarii, cu 16 procente și românii, cu 19%.

kolehel.com/ copyright Lehel Kovacs/ em360

Desigur, există și un vinovat pentru cifrele acestea dezastruoase: peste jumătate dintre români declară că nu au timp pentru sport. Și tot jumătate dintre noi credem că… autoritățile nu fac destul pentru sport.

Vinovații nu sîntem niciodată noi. De vină sînt alții pentru faptul că noi nu ne mișcăm. Nu ni se dau condiții, pentru că altfel, dacă ni s-ar da, am fi toți campioni olimpici.

Nu ni se construiesc săli de fitness, pentru că dacă ni s-ar construi, ne-am înghesui în ele. Dacă ni se construiesc, cineva pune cîrciuma în drum. Sau toneta cu înghețată.

Nu ni se pun la dispoziție destule bazine de înot, pentru că altfel am aminti lumii întregi unde s-a născut celebrul actor ce l-a întruchipat pe și mai celebrul Tarzan (Johnny Weismuller s-a născut la Timișoara, pe atunci în Austro-Ungaria).

Și pentru că tot mi-am amintit de el, povestea lui Weissmuller mi se pare reprezentativă pentru situați noastră: emigrat în SUA împreună cu familia, Johann era un copil bolnăvicios. Medicul îi recomandă să facă înot ca să se întremeze. În anii ce au urmat, tînărul cîștiga 52 de titluri naționale, 67 mondiale și 5 medalii de aur la Jocurile Olimpice. A fost primul care a înotat 100 de metri sub un minut. Cumva, a ales să nu fie de meserie victimă.

Am descoperit zilele astea una dintre cele mai bune campanii de marketing din urmă cu cîțiva ani, gîndită pentru un mare producător de echipament sportiv. Ideea acesteia e simplă: „Măreția” e în fiecare din noi, nu e un atribut genetic al cîtorva „aleși” ai sorții. Cu alte cuvinte, depinde doar de noi să doborîm recorduri, pentru că de cele mai multe ori, „recordurile” înseamnă bariere pe care le-am construit tot noi.

Rolul de victimă a sorții ori a celor din jurul nostru nu mai e la modă.

E cool să spargi bariere, să-ți depășești limitele, nu să le construiești.

 

 

 

 

Share.

Comentariul tau