Cîțiva dintre părinții elevilor de la școala fiicei mele sînt persoane publice. Politicieni, oameni de televiziune, regizori de film sau sportivi. Îi văd în fiecare zi cînd intrăm să îi recuperăm pe copii.
Regula la această școală este să purtăm mască. Stăm cît putem de departe unul de altul și îi așteptăm pe copiii care ies pe rînd, la intervale de cîteva minute, ca să nu aglomereze și mai mult curtea din față.
Acum, imaginați-vă că într-o mare de cîteva sute de oameni cu mască pe figură e foarte ușor să remarci excepțiile, adică pe cei care nu o poartă: e fie vorba despre copiii foarte mici, cei de grădiniță, care nu sînt nici obligați să o poarte, nici nu prea ar putea fi obligați să o facă, și despre alți doi oameni (cel puțin pe ei îi remarc eu zi de zi, în cele 5-10 minute pe care le petrec în spațiul școlii.)
I-am văzut în fiecare zi și de fiecare dată m-am simțit prost că nu le-am spus nimic.
Despre unul dintre ei am aflat de la un alt părinte că a fost fotbalist de Națională și că îl cheamă Bogdan Mara. Umblă cu masca aproape tot timpul pe bărbie și privește în depărtare în timp ce vorbește la telefon. Se salută cordial cu mamele care își așteaptă copiii. Probabil că se simte bine că lumea îl privește, că îl recunoaște.
Astăzi mi-am promis să nu mai regret că nu am vorbit: „Bună ziua, vă rog să vă puneți masca” i-am spus domnului în cauză. Mai întîi nu m-a auzit. Dar pentru că sînt un tip care nu prea aude, mă descurc binișor în astfel de cazuri. A doua oară m-a auzit și și-a pus masca fără comentarii, cu un gest ușor de regret.
Celălalt domn este om politic. Parlamentar și premier sînt cele mai importante funcții pe care le-a ocupat.
Cînd l-am salutat, mi-a răspuns cordial. Cînd l-am rugat să își pună masca, s-a apropiat versat de mine, după ce mi-a arătat că e în spațiu deschis.
„Da, dar e aglomerat și dumneavoastră sînteți un exemplu, lumea vă știe și e important. Sîntem toți în rahatul ăsta.”
„Tocmai de aia, e o măsură excesivă care nu servește…” îmi răspunde.
„Domnule Roman, sînteți un tip rezonabil, uitați-vă la cifre!”
„Tocmai pentru că sînt rezonabil” îmi spune Petre Roman.
„Asta e regula!” mai încerc eu, însă îmi dau seama că n-are sens. Petre Roman, premierul de care s-au legat primele mele speranțe pentru o Românie „ca afară” în 1990 a ales (ca și atunci) altceva.
La ieșirea din parcare îl văd în oglinda retrovizoare. Copilul pe care îl ținea de umăr cu mare atenție purta mască. Domnul Roman nu.
PPS. La ieșirea din parcare e un drum cu două benzi late. Atît de late încît ți-ar permite să parchezi și o mașină pe jumătate de bandă. Dar n-ai face-o, pentru că, inclusiv în cele mai aglomerate zile, locuri de parcare sînt.
Mașina domnului Roman era, și astăzi, parcată pe o jumătate de bandă, la doi pași de ieșire.
PPPS. Azi mă simt mai bine. Pentru că am vorbit.
