Aveam 17 ani în decembrie 1989. Nu îndeajuns ca să fi fost vreodată obligat să muncesc pentru a mă întreține, însă destul ca să îmi dau seama cu ce se mânca epoca de care ne despărțeam într-un mod atît de brutal.

Mă întrerup, pentru că mi-am amintit: de fapt, ceva făcusem ca să cîștig bani. Și nu o dată, ci de mai multe ori. De atît de multe ori încît să pot spune că eram un mic specialist. Am vîndut sticle și borcane.

Strîngeam zeci și zeci de sticle de lapte, apă, bere, suc și borcane de iaurt, smîntînă, chefir sau compot, le spălam cu mare atenție, apoi le așezam în sacoșe de rafie – neapărat sacoșe de rafie, pentru că sticlele și borcanele erau grele, iar sacoșele de rafie rezistau. Plus că nu îmi aduc aminte să fi existat altfel de sacoșe.

Partea cea mai grea era următoarea: drumul pînă la centrul de recoltare a sticlelor și borcanelor. Bicicleta era singura soluție să cărăm sacoșele ale care zgîriau palmele. Le agățam de ghidonul rece și mergeam pe lîngă bicicletă, împingînd-o cu greu. Cîteodată, sacoșele se bălăngăneau, iar sticla se lovea de sticlă.

Lucrul ăsta nu era cel mai bun. Îmi amintesc că după drumurile acelea chinuitoare, nu exista pedeapsă mai mare decît să găsim prin sacoșe vreun borcan crăpat sau vreo sticlă de lapte ciobită. Doamna de la tejghea avea un ochi incredibil de atent: nici o ciobitură, oricît de mică, nu trecea de control. Sticla ne era refuzată, iar asta se traducea în două probleme: mai puțini bani de buzunar și riscul de a ne întoarce cu vreo sacoșă de rafie atîrnînd de ghidon cu o sticlă sau un borcan în ea.

Singura consolare era batonul de ciocolată pe care mi-l cumpăram pe drumul de întoarcere. Dar de cele mai multe ori, batonul ăla amărît nu era la alimentara.

Așa că ajungeam acasă cu toate fisele de 5 lei, niște fise mari, gri, deschise la culoare.

copyright Lehel Kovacs/ em360.ro

Am simțit, totuși, că am făcut primii bani adevărați la începutul lui ’90. Imediat după deschiderea granițelor, spiritul antreprenorial care supraviețuise miraculos în genele mele a înflorit brusc, uimitor. Unde? În prima localitate mai răsărită din Ungaria vecină (sînt maramureșean), într-o piață rece, cu tarabe de tablă scorojită. Vindeam mai ales cratițe, însă mergeau binișor și bibelourile de porțelan chinezesc.

Plecam foarte devreme de acasă cu Trabantul familiei. Trebuia să ne rezervăm timp pentru coada de la frontieră (și ce cozi erau, stăteam și ore!), să parcurgem drumul pînă la piață, să ne scoatem produsele pe tarabă și să vindem cît mai mult. Dacă ajungeam devreme, prindeam o tarabă, dacă nu, ne întindeam marfa pe jos.

Cel mai important moment de după vînzare era cel cînd intram în primul magazin alimentar al ungurilor (se chema ABC) și îmi cumpăram cîteva zeci de bile colorate de gumă de mestecat. Cîteodată, aveam bani și de ciocolată Africana, cu alune, sau de jeleuri lungi, subțiri, cu aromă de mentă care îți amorțeau limba. Toate minunățiile astea și multe altele se găseau din belșug  în minusculele magazine ABC. Alimentarele din România încă aveau rafturi goale sau foarte puține produse.

Mai tîrziu, dulciurile “străine” au ajuns și la noi. Poate ceva mai scumpe decît la vecini, însă nu mai merita să faci drumul pînă afară pentru ele. Și parcă și dorința nebună a maghiarilor de a cumpăra cratițe și bibelouri se micșorase.

Comerțul ăsta săptămînal s-a stins încet, pînă cînd într-o zi n-a mai vorbit nimeni despre el.

Mi-a rămas însă sentimentul din prima zi cînd am intrat grăbit în magazinașul burdușit cu gumă proastă, jeleuri de toate formele și bomboane în culori vii: umflătura aceea mică din buzunar, dovada că îmi cîștigasem dreptul de a cumpăra ce vroiam eu, după o zi obositoare de muncă.

Share.

Comentariul tau

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.