Săptămâna trecută, în timp ce românii încă digerau sarmalele de Paște, Turcia anunța că a început exploatarea comercială a unui zăcământ de gaze naturale descoperit acum mai puțin de 3 ani în Marea Neagră. Asta în timp ce noi ne chinuim de 15 ani să extragem primul metru cub de gaze din perimetrul Neptun Deep, cu cea mai optimistă previziune 2026-2027.
Oricum am nuanța-o, comparația nu ne avantajează și spune multe despre deficitul de decizie strategică la nivelul statului român. În lipsa unei schimbări radicale la nivel decizional, România riscă să devină o țară care plutește în deriva propriei slăbiciuni birocratice, din ce în ce mai mult prinsă în menghina puterilor regionale dornice de afirmare.
Pe 21 august 2020, președintele turc Recep Tayyip Erdogan anunța că un vas de explorare aparținând Turkish Petroleum a identificat un zăcământ estimat (la acel moment) la 320 de miliarde de metri cubi de gaze naturale. Era vorba de cea mai mare descoperire de acest gen din istoria Turciei și o șansă colosală pentru acest stat de a ieși din dependența de gazele de import. La vremea respectivă, numeroși comentatori au criticat atât modul în care avusese loc explorarea — Turcia a intrat în conflict cu Cipru, Grecia și Uniunea Europeană — cât și optimismul afișat de liderșipul de la Ankara, care anunța ca orizont al exploatării comerciale anul 2023, care coincide cu aniversarea centenarului statului turc modern.
Mai puțin de trei ani de la acel moment, Turcia a dovedit criticilor că este capabilă să livreze promisiunile atunci când imperativele (geo)politice o cer. Este adevărat, momentul anunțului de începere a exploatării coincide cu apogeul campaniei electorale pentru alegerile din 14 mai, în care Erdogan va susține un test crucial pentru continuitatea regimului su, într-un climat economic complicat, marcat de inflație galopantă și perspective economice incerte. Este la fel de adevărat că regimul autoritat al lui Erdogan nu poate și nici nu trebuie să fie un model politic pentru România, așa cum nici politicile populiste ale liderului turc, care a anunțat furnizarea gratuită de gaze naturale populației, nu constituie un exemplu compatibil cu valorile economiei de piață la care ne raportăm.
Și totuși, reușita Turciei este indiscutabilă. Cu atât mai mult cu cât zăcământul Sakarya a depășit estimările inițiale, având o rezervă comercial viabilă de 720 de miliarde metri cubi de gaze, suficient pentru a acoperi consumul intern al Turciei pentru o perioadă de peste 15 ani. Sakarya ar putea fi doar un prim pas spre alte explorări, în regim de mare adâncime, care să rezolve atât dependența Ankarei de gazul de import cât și dinamica energetică din regiunea noastră, cu impact geopolitic cert. Ajunge să menționăm în acest sens promisiunea lui Erdogan de a furniza gaze naturale Ungariei, prin gazoductul TANAP, oferind astfel regimului Orban o nesperată gură de aer în condițiile în care apropierea de Moscova îl pune într-o situație economică fragilă prin raport la avantajele financiare oferite de UE, și nu numai.
Să trecem mai la nord, în statul numit România, economie de piață consolidată, pilon regional de stabilitate și exportator de securitate. Spre deosebire de Turcia, ca și de alte state din Europa de sud-est, Bucureștiul are o dependență mult mai mică de gazele din import, aceasta variind între 10 și 30 la sută din producția internă, în funcție de sezon. Mai mult, la scurt timp după aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, România a primit un bonus de la mama natură, prin descoperirea zăcământului Neptun Deep, cu o rezervă estimată de până la 100 de miliarde de metri cubi. Neptun Deep ar fi putut transforma o situație deja favorabilă într-una excelentă pentru România, care ar fi putut deveni un exportator de gaze naturale și jucător regional pe o piață extrem de dependentă de gazul rusesc.
Comparația dintre cazul Turciei și cel al României poate degenera cu foarte mare ușurință într-un exercițiu de autocompătimire sau de aspirație post-ceaușistă la o conducere cu pumn de fier care „face lucrurile să se întâmple.” Dar asta ar fi atât greșit cât și contraproductiv.
În schimb, cazul Turciei trebuie să ne arate că, atunci când există voință politică și viziune strategică, lucrurile se întâmplă rapid. Cazul Poloniei, actor regional în creștere exponențială spre rolul de putere regională, ne arată că nu trebuie să fii autocrație pentru a obține rezultate. Ceea ce ne lipsește este forța de decizie și coagularea factorului politic și instituțional pentru a îndeplini obiectivele strategice ale țării.
După ce a trecut pe lângă noi expresul turcesc, poate ar fi cazul ca liderii noștri să își pună următoarea întrebare: cum vor să rămână în istorie? Pentru că, dacă România ratează proiectul Neptun Deep, acest lucru va însemna un eșec strategic care ar putea face diferența între o Românie jucător regional și o România pasivă, slabă care doar reacționează și încasează.
Pentru a face o comparație cu mediul fotbalistic, în vremurile bune echipa noastră națională reușea cu brio să se mobilizeze în ultimele minute ale meciului și să redreseze un meci în care nu jucase nimic. Doar că, în cazul Neptun Deep, suntem deja în prelungiri. Forțăm egalarea în meciul cu turcii sau ne asumăm o înfrângere rușinoasă, prin autogol?
