Căpitanul de pe Titanic a greşit. Cumplit. Dar a avut măcar onoarea de a nu se urca primul în vreo barcă de salvare. De fapt, nici măcar nu şi-a pus problema de a părăsi vaporul pentru care era responsabil. Simţul răspunderii l-a făcut să suporte orice consecinţă, până la capăt. Putem forţa acum o paralelă cu România de azi. Ţara, în ultimii ani, se află într-o situaţie care, într-un fel, seamănă cu cea a Titanicului din 1912: pe hârtie arătăm foarte bine, îndeplinim condiţiile tehnice pentru a ne trece nişte recorduri (economice) în dreptul nostru. Totuşi, traseul e încă plin de iceberguri. Unele interne, altele externe. Pe unele chiar le-am putea lovi curând. Ambele sunt serioase. Îngrijorător e că celor aflaţi la cârmă, aleşilor noştri (a se citi angajaţilor noştri direcţi) le lipseşte cu desăvârşire simţul răspunderii. N-au nimic în comun cu Edward Smith, căpitanul vestitului transatlantic. Nici măcar siguranța că nimic nu se poate întâmpla. La unii e vorba de nepăsare – sunt prinși cu “probleme personale”. Unii chiar pun umărul la scufundarea navei, în timp ce alţii se asigură că vor fi primii care vor ajunge în șalupele de salvare. Dacă ne vom scufunda vreodată, ei ne vor face cu mâna din barcă, una plătită de noi. Chiar și atunci când cerul pare senin și vântul e slab, noi tot plutim pe o mare agitată, înconjurați de valuri de orgolii sau interese personale.
sursa ilustrației: Lehel Kovacs Illustrations & kolehel.com
www.economielaminut.ro & www.EM360.ro
