Autor: Laurenţiu Pachiu

În timp ce lumea este concentrată pe criza de securitate medicală cauzată de Covid-19 şi pe urmările economice şi sociale ale acesteia, geopolitica nu a intrat în carantină. Criza economică şi financiară ce se anunţă şi se face deja simţită, cuplată cu noi niveluri ale confruntării strategice dintre SUA şi China, va afecta lanţurile globale de producţie şi aprovizionare, va amplifica politici comerciale protecţioniste, şi, indirect, va afecta bugetele naţionale de apărare.

Se poate astfel anticipa o realiniere a politicilor de apărare într-un context nou, definit de competiţie multipolară şi geometrie geopolitică asimetrică, de coliziune între modele civilizaționale (eficienţa statelor în administrarea pandemiei şi, în general, a unor situaţii de criză se va adăuga la competiţia deja în toi dintre modele de state democratice vs. state autocratice), toate acestea în detrimentul aranjamentelor de securitate colectivă şi a globalizării.

Din perspectiva securităţii militare, provocarea cea mare în acest nou context va fi menţinerea angajamentelor pentru bugetele de investiţii în apărare, îndeosebi în statele aflate în zone de frontieră/impact a tensiunilor geopolitice. La nivel european, probabilitatea acutizării tensiunilor transatlantice (între UE şi SUA) în contextul reorientării strategice a SUA pe problemele de politică şi economie internă şi, în plan extern, aproape exclusiv pe relaţia cu China, va plasa tot mai mult responsabilitatea relaţiei tensionate cu F. Rusă în seama UE şi, în particular, a statelor membre de pe flancul estic.  

În momentul de faţă, la nivelul Uniunii Europene, identificarea modalităţilor, mecanismelor şi instrumentelor de ieşire din criză economică a devenit o politică în sine. Reindustrializarea, relocarea unor facilităţi manufacturiere din China şi Pactul Energetic European („Green Deal”) sunt văzute ca mijloace salvatoare de depăşire a crizei economice şi financiare profunde ce se anunţă.

Cum vor impacta aceste instrumente şi politici economiile fiecărui stat membru, în special a celor cu economii carbon intensive şi a statelor din Europa Centrală şi de Est, rămâne un aspect ce va trebui analizat cu atenţie şi care, inevitabil, va contribui la debalansarea coeziunii statelor membre şi a ritmurilor naţionale de depăşire a crizei.

Estimăm că debalansarea coeziunii europene, a relaţiei transatlantice şi impactul bugetar al pandemiei şi al crizei post-Covid19, vor afecta autonomia strategică europeană şi iniţiativele europene în domeniul apărării (Fondul European de Apărare, PESCO, Mobilitatea Militară, European DefenseIndustrial Cooperation Programme), respectiv, cele comune NATO-UE (Enhanced Tailored Presence şi Enhanced Forward Presence) pe flancul estic, fapt ce va deschide nebănuite opţiuni în ceea ce priveşte capacitatea de descurajare pe flancul estic al NATO/UE şi în ceea ce priveşte evoluţia relaţiei UE-Rusia, şi a relaţiei dintre Rusia şi statele membre de pe flancul estic.

Deosebit de importantă va fi şi poziţionarea Rusiei în perioada crizei economice şi politice post-Covid19. Deşi ipoteza de-escaladarii şi reluării dialogului între Europa, NATO şi F. Rusă trebuie să rămână un deziderat pentru toate părţile, în ceea ce priveşte F. Rusă, afectată fiind profund de sancţiuni economice, pandemie, criza petrolului, şi disfuncţionalităţi sistemice, proiecţia sa geopolitică şi obiectivele sale strategice (aceste obiective fiind restructurarea arhitecturii de securitate europeană şi globală) nu vor fi probabil atât de mult influenţate de starea în care Rusia se va afla în cursul şi după criza post-Covid19.

foto: mildenhall.af.mil

Dealtfel, Rusia a demonstrat că îşi urmăreşte cu determinare obiectivele strategice, atât în perioade de acalmie – care oferă mijloace suficiente de atingere a obiectivelor -, cât şi în perioade de criză – când inflamarea posturii sale geopolitice, în pofida greutăţilor economice, devine un instrument de deviere a atenţiei şi consolidare a puterii.

Ceea ce va conta însă în dimensionarea relaţiei cu F. Rusă va fi capacitatea de rezilientă şi asertivitatea statelor membre central şi est europene la provocările de securitate din relaţia cu Rusia. Iar o dimensiune esenţială a acestei geometrii geopolitice este componenta de apărare (privită în sens larg, cuprinzând capacităţi de apărare, industrie de apărare, cyber security, dimensiunea de propagandă şi contra-propaganda, conflict hibrid etc).

La momentul crizei Covid19, România se află deja într-o situaţie dificilă, fiind confruntată cu un deficit bugetar excesiv, o expunere financiară publică în creştere, o reducere substanţială a investiţiilor private şi publice directe, o inconsistenţă politică şi strategică accentuată, un sector energetic cu potenţial dar devenit o victimă a derivei populiste, precum şi disfuncţionalităţi cronice în alte sectoare economice şi sociale importante.

În România este în prezent dezbătută tema instrumentelor si oportunităţilor ce pot fi capacitate pentru a asigura ameliorarea efectelor şi depăşirea crizei economice. În România însă, calea de la dezbatere la strategie şi politici publice asumate şi aplicate consecvent este, în mod tradiţional, lungă şi anevoioasă.

Unul dintre instrumentele privite ca factor de redresare economică a României este reindustrializarea.

Reindustrializarea României (inclusiv în domeniul industriei apărării) este dealtfel o temă politicianistă predilectă. Prin urmare, în România, este de aşteptat să fim martorii unor poziţionări politice care vor argumenta alocarea de resurse pentru „remodelarea” industriei naţionale de apărare sub control statal, ca un instrument de natură să amelioreze efectele crizei economice.

A include „reindustrializarea” în paleta de instrumente adecvate pentru depăşirea crizei post-Covid19 este un demers binevenit, însă necesită, în opinia mea, o conceptualizare şi abordare nouă, adaptată secolului 21, şi nu o restructurare şi alocare de resurse publice lipsite de viziune strategică şi obiective de eficienţă economică, după cum s-a întâmplat până acum. Cu atât mai mult cu cât nu va trebui să urmăm exemplele altor state unde sunt  de aşteptat tendinţe de etatizare industrială/economică, ca o garanţie a revenirii din criză şi a sporirii capacităţii de a răspunde la crize viitoare.

Fie că provocările de securitate militară şi geopolitică pe flancul estic al NATO/UE rămân actuale în privinţa României sau nu, industria românească de apărare poate să devină un element important în capacitarea efortului economic de depăşire a crizei economice şi financiare.

foto: flickr.com/7th Army Training Command

În cele ce urmează, voi prezenta câteva opţiuni ce pot fi angajate în direcţia „revigorării” industriei naţionale de apărare pe fundamente competitive, de eficienţă tehnologică şi aducătoare de plusvaloare economică.

Pentru început este însă necesară o cunoaştere a contextului istoric şi actual, precum şi al tendinţelor globale şi regionale în sectorul industriei de apărare.

Contextul internaţional actual în sectorul industriei globale de apărare

În ultimele decenii, industria globală de apărare a fost influenţată, în principal, de următorii factori:

  • Natura ierarhică a producţiei de armament, funcţie de gradul tehnologic şi de competitivitate. Funcţie de aceste două criterii, industriile naţionale de apărare ar putea fi clasificate ca fiind grupate în 4 categorii: nivelul 1, cel mai avansat, curinzand state precum: SUA, Anglia, Franţa, Germania, Italia, Rusia, China; nivelul 2, grupând state precum: Canada, Australia, Norvegia, Japonia, Suedia; nivelul 3, incluzând: Brazilia, Israel, Iran, Turcia, Taiwan, Singapore, Coreea de Sud, India; nivelul 4, reprezentat de industrii non-sofisticate, fără o bază competitivă de cercetare dezvoltare, categorie din care face parte şi România;
  • Industriile de apărare se dezvoltă pe arhitectura alianţelor militare;
  • Impactul alocărilor bugetare pentru apărare şi restructurările fundamentale ale industriei; ultimele decenii au înregistrat procese intensive de concentrare, specializare şi eficientizare a lanţurilor de producţie în industria de armament, în scopul adaptării la provocările programelor de înzestrare militară; în această privinţă este exemplificativă restructurarea fundamentală a industriei americane de armament urmare a „Cinei cea de taină” din 1993[1];
  • Influenţa comerţului internaţional de armament;
  • Procesul de globalizare a industriei şi de extindere a lanţurilor de producţie şi aprovizionare a condus la dezvoltarea industriilor de tip „dual use” (companii producătoare de produse şi tehnologii cu dublă destinaţie, atât civilă, cât şi militară), ceea ce a determinat sinergii extrem de funcţionale între sectorul public şi cel privat (companiile clasice de armament, controlate de stat şi dedicate exclusiv asigurării securităţii aprovizionării pentru armata naţională, aşa numiţii „campioni naţionali”, păstrând o prezenţă timidă doar în ţările în curs de dezvoltare);
  • Revoluţia IT în sectorul militar (concentrare pe integrarea avansurilor tehnologice civile în industria militară şi invers; marii contractori de armament au devenit integratori de sistem).

Este evident că în contextul actual, caracterizat (de ceva ani) de un climat geopolitic multipolar competitiv, avem un nou factor, anume criza economică şi financiară post-Covid19, care va impacta serios sectorul de apărare la nivel global.

Starea actuală a industriei româneşti de apărare (INA)

Următoarele trăsături pot fi considerate ca definitorii pentru INA:

  • Este o industrie preponderent controlată de stat;
  • Lipsa investiţiilor şi controlul statal/politic au transformat-o într-o industrie ineficientă economic;
  • Absenţa oricărui program asumat politic de restructurare/dezvoltare (abordare sistemică) a INA;
  • Lipsa cuplării INA la doctrina naţională de apărare;
  • O industrie autarhică, concentrată predilect pe mentenanţă şi pe export de produse primare, fără valoare adăugată;
  • O industrie absentă din circuitul economic global şi din lanţurile de aprovizionare de înaltă tehnologie; INA are o prezenţă timidă de exportator pe anumite pieţe exotice şi doar pentru produse primare, nesofisticate;
  • O industrie caracterizată printr-o dezvoltare circumstanţială, oportunistă, cuplată la offset (vorbim de „dezvoltare” doar în cazurile aleatorii când este vorba de offset direct) şi politica de achiziţii a Ministerului Apărării Naţionale (a se reţine că în cele mai multe situaţii de achiziţii militare încheiate, industria locală nu joacă decât rolul de serviciu de mentenanţă);
  • Înapoiere tehnologică, decuplare de la procesele actuale de cercetare-dezvoltare;
  • Supradimensionare de personal, situaţii de „capuşare” politică;
  • Capacitate extrem de redusă de integrare în circuite economice dual-use;
  • Redundanţă şi duplicare cu produse disponibile pe piaţa globală la costuri mai mici.

Elementul central care determină menţinerea INA, deşi declarată sector strategic, în acest stadiu de înapoiere, este abordarea guvernamentală autarhică a acestui sector din considerentul asigurării autosuficienţei, a securităţii aprovizionării, respectiv, siguranţa aprovizionării forţelor armate române cu produse de bază.

foto: flickr.com/7th Army Training Command

Statistic, la nivel global, încercările de a atinge autosuficienţa şi suveranitatea în industria de apărare naţională şi de a asigura, în acelaşi timp, o industrie competitivă şi sofisticată, nu au fost încununate de succes.

Acolo unde se aplică această abordare (ţările în curs de dezvoltare, subiecte ale unor ameninţări de securitate actuale şi imediate), costul bugetar de menţinere a industriei în stare de funcţionare este semnificativ.

Succesul industriilor de apărare din ţări precum Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, Israel, Suedia, Spania sau Norvegia, demonstrează că autarhia nu mai este o soluţie economică şi sustenabila pe termen lung şi că statul/guvernul nu poate controla tot lanţul de aprovizionare.

Tendinţe actuale

Tendinţa generală în industriile de apărare de succes (din ţările dezvoltate şi emergente) rezidă în recunoaşterea de către guverne a importanţei şi prevalenţei sectorului de cercetare-dezvoltare („research and development” – „R&D”) şi a produselor de înaltă tehnologie, ca elemente ce conduc la reducerea costurilor de operare în industria de apărare. În consecinţă, aceste state au aplicat o restructurare profundă a industriei şi au stimulat cooperarea internaţională pe direcţia cercetării şi dezvoltării tehnologice.

Câteva exemple:
  • În Spania: Structura şi starea industriei spaniole de apărare din anii 80 era identică cu cea a industriei române actuale, respectiv, fragmentată, înapoiată tehnologic, ineficientă, nesustenabila, deţinută de stat. Guvernul spaniol a trecut apoi (urmare a implicării sale în programul american pentru dezvoltarea avionului de vânătoare F-18) la un program amplu de stimulare R&D (30% din totalul alocărilor bugetare ale Spaniei dedicate cercetării) ale cărui efecte au depăşit în final cadrul oferit de programul F-18, prin implicarea industriei spaniole în programul european pentru avionul de vânătoare Typhoon. În plus, Spania a trecut de la politica de dezvoltare industrială bazată pe offset[2] la cooperarea multinaţională, devenind partener în configurarea sistemelor de apărare din alte state şi integrându-se astfel în lanţul de furnizare global.
  • În Marea Britanie, definiţia dată de guvern industriei naţionale de apărare gravitează în jurul conceptului de localizare a acesteia şi nu a aceluia de naţionalitate a capitalului/proprietăţii. Marea Britanie a privatizat masiv industria şi a dezvoltat şi rafinat complexul de interdependenţă/parteneriat dintre sectorul industrial şi cel militar, cel privat şi cel public, exemplu ilustrativ fiind programul „Progress through Partnership[3] (rom: progres prin parteneriat) lansat de Ministerul Britanic al Apărării. Alte iniţiative/programe relevante, cu titlu exemplificativ, ar fi parteneriatele public private între Ministerul Apărării şi industria britanică de apărare (aşa numitele Private Finance Initiatives), programul „Towers of Excellence” ca parteneriat instituţional între Ministerul Apărării, institute de cercetare guvernamentale, industria de apărare privată, universităţi în domeniul R&D.
  • think and act globally (gândeşte şi acţionează global) – companii europene din industria apărării precum BAE, EADS, Thales, Finmeccanica, MBDA sunt preponderent focalizate pe conectarea la lanţul de furnizare integrat al industriei de apărare americane şi, tot mai mult, europene. Ponderea vânzărilor la extern al acestor companii atinge chiar şi 75% din total.

Programele curente Eurofighter şi Joint Strike Fighter-F35 pot fi folosite ca indicatori ai direcţiei în care se îndreaptă industriile de apărare competitive, şi anume, renunţarea la offset (în schimbul cooperării industriale cu componentă locală – „local content”), divizarea internaţională a muncii, reducerea costurilor, promovarea clusterelor de cercetare/dezvoltare şi industriale, reducerea suveranităţii industriale, calitate crescută şi un înalt nivel tehnologic şi inovator al produselor.

foto: unsplash.com

Toate aceste tendinţe fiind racordate la realitatea unor potenţiale conflicte/războaie asimetrice/hibride, rapide şi decisive, între alianţe sau grupuri de state sau a unor confruntări cu actori non-statali deopotrivă. Contractorii europeni au renunţat astfel la barierele naţionale şi au avansat, prin cooperare, la un cadru regional.

Astfel, în programul Eurofighter, diferite componente ale avionului sunt produse în Italia, Spania, Germania şi Marea Britanie, iar fiecare ţară partener îşi asamblează apoi propria aeronavă folosind componente produse la nivelul UE, permiţând astfel fiecărei ţări partener să obţină un beneficiu echitabil raportat la investiţia sa în cadrul programului.

Programul F-35 care implică statele Australia, Canada, Danemarca, Italia, Olanda, UK, Norvegia şi până de curând Turcia, presupune de asemenea producţia şi asamblarea de componente (peste 300.000 de piese) în fiecare din aceste state, cu asamblarea produsului final în locaţii din SUA, Italia şi Japonia.

Quo Vadis INA?

În abordarea tematicii restructurării fundamentale a INA şi a aşezării acesteia pe baze competitive şi sustenabile, o serie de întrebări trebuie să îşi găsească răspunsul imediat, şi anume:

  • Ce tip de industrie de apărare reclamă gradul de ameninţări la adresa securităţii naţionale?
  • Este necesară o industrie avansată tehnologic, sectorială, sau o industrie de bază/incrementală/nesofisticată pentru asigurarea securităţii naţionale?
  • INA trebuie să deservească exclusiv nevoile de bază ale forţelor armate române şi să asigure locuri de muncă „blue collar” pe baza tehnologică şi sectorială existentă, sau avem în vedere obţinerea unei industrii avansate tehnologic şi sustenabila doar în acele sectoare de prim rang ce pot fi integrate pe circuitul global?
  • Este pregătit statul român să ia decizii de restructurare fundamentală a INA cu preţul unor riscuri electorale/politice?
  • Este pregătit statul român să renunţe la monopolul de capital/control în INA, să stimuleze şi să integreze sectorul privat în INA şi să exercite drepturi de control şi reglementare extrinseci (e.g. în loc de control prin acţionariat şi management, control şi veto prin autorităţi competente asupra unor tranzacţii semnificative cu impact asupra securităţii naţionale, pe modelul recent adoptat al dreptului de veto pe tranzacţii în sectorul energetic)?

Elemente de considerat în restructurarea INA

Înainte de toate, orice demers de restructurare a INA în scopul asigurării eficienţei şi sustenabilităţii sale, trebuie realizat pe considerentul alianţelor militare la care România este parte. Aici avem în vedere eficienţa INA şi a forţelor armate române în contextul capacităţii de a purta un război în cadrul unei coaliţii.

Un prim posibil contraargument la acest „postulat” geopolitic ar fi ca o asemenea abordare ar determina o dependenţă mai mare a INA şi a armatei române de factori externi (securitatea de aprovizionare), ceea ce implicit ar afecta negativ securitatea naţională. Însă, aşa cum am arătat mai sus, absolutizarea suveranităţii INA conduce inevitabil la autarhie economică şi eliminarea INA din circuitul global de furnizare şi din procesele high tech.

În ultimă instanţă, forţele armate române vor ajunge să facă achiziţii exclusiv de pe „raftul marilor contractori internaţionali”, fără nicio participare românească. Din acest motiv, parteneriatul strategic al României cu Statele Unite (leader global în domeniul industriei militare) şi apartenenţa la UE sunt esenţiale. Trebuie ca factorul politic român să înţeleagă că NU EXISTĂ industrie de apărare care să nu fie dependentă de furnizori externi (SUA este butucul, iar industriile celorlalţi aliaţi sunt spiţele roţii). Important este ca INA să fie integrată în acest lanţ de aprovizionare.

foto: eucom.mil

A menţine o INA autonomă, autarhică, controlată de stat, ar necesita fonduri financiare uriaşe de care statul român nu dispune şi ar conduce la menţinerea unei baze industriale pentru produse militare primare, nesofisticate. În mod pervers, tocmai această stare de lucruri ar afecta, în ultimă instanţă, însăşi capacitatea forţelor armate şi, implicit, securitatea naţională.

În prezent, putem spune că statul menţine INA indiferent de viabilitatea să economică, dezvoltând şi producând arme necompetitive, ce pot fi importate la costuri mult mai mici şi asigurând doar locuri de muncă redundante şi, în general, slab calificate.

Actuala legislaţie relevantă pentru INA conţine instrumente şi oferă drepturi autorităţilor competente care ar permite o reconfigurare fundamentală a INA (Legea industriei naţionale de apărare cuprinde referiri la privatizare, utilizarea de fonduri europene, cooperare industrială în formule asociative, parteneriate public private, parteneriate transfrontaliere, cooperare cu sectorul privat).

Alături de un posibil demers de reglaj fin al cadrului legislativ existent, restructurarea fundamentală a INA, în scopul asigurării unei industrii sustenabile pentru secolul 21, poate să îmbrace forma unui Program Naţional de Reformă a INA, asumat politic pe un spectru cât mai larg şi implementat cu rigoare (i.e. termene precise, persoane/autorităţi responsabile etc.), ca un element fundamental de consolidare a securităţii naţionale.

Câteva propuneri în configurarea acestui Program ar putea consta în următoarele:

1.Aplicarea selectivă a unor politici de privatizare, lichidare, management privat, formule de parteneriat şi cooperare industrială (în special în zona de R&D), parteneriate public-private sau alt gen de parteneriate, în care să fie implicate unităţile INA, renunţându-se la cuplarea inflexibilă şi aproape exclusivă a acestora la oportunităţile de offset create prin programele de achiziţii militare. Evident, reforma INA trebuie racordată la proiectele de achiziţii ale forţelor armate române, în linie cu doctrina naţională de apărare (doctrina de apărare influenţează structura şi dimensiunea INA – reducerea efectivelor militare, contingente mici, complexe şi netradiţionale adaptate conflictelor asimetrice, hibride, reclamă o anumită structură şi dimensiune a INA), însă esenţial este ca această reformă să asigure şi integrarea INA în lanţul de furnizare global. În cazul aplicării opţiunii privatizării, statul (prin agenţii săi economici) poate menţine fie un pachet de acţiuni nesemnificativ cu drept de veto, fie drept de veto la nivel instituţional (e.g. prin CSAT; a se vedea modelul oferit de autoritatea de cenzură a Committee on Foreign Investments din SUA) pe tranzacţii semnificative care privesc INA şi care au impact potenţial la adresa securităţii naţionale;

2.Pe termen scurt, stimularea dezvoltării şi atragerea de investiţii guvernamentale şi private pentru capacităţile INA ce asigură un număr limitat de produse competitive (în faza de început, componentele avansate tehnologic ce trebuie încorporate în produs urmează a fi importate), precum şi a acelor capacităţi ce prezintă potenţial de integrare în piata globală de înaltă tehnologie;

3.Stimularea creării unei simbioze (chiar prin cadru instituţionalizat) între INA şi sectorul comercial privat (în domeniile R&D, high tech); trebuie acceptat definitiv că şi firmele private pot aduce o contribuţie substanţială la INA şi securitatea naţională. În plus, firmele private (cele competitive) se integrează mult mai uşor în economia globală decât companiile de stat;

4.Crearea unui cadru eficient de parteneriat (consultare, planificare), în spiritul doctrinei naţionale de apărare şi a planurilor de achiziţii, între autorităţile competente ce controlează sau/şi reglementează INA şi forţele armate (modelul american al dialogului şi planificării structurate pe relaţia DoD – industrie, putând reprezenta o sursă de inspiraţie);

5.Susţinerea INA (o dată crescut gradul de competitivitate şi sustenabilitate economică a acestei industrii, deci un obiectiv ulterior avansării implementării Programului de reformă) în accesarea pieţei americane şi vest europene, a programelor de cooperare industrială cu companii americane şi vest europene; Alianţa militară şi loialitatea României faţă de SUA trebuie să se reflecte şi în implicarea INA în programe americane (e.g. Polonia a insistat şi a obţinut asistentă şi transfer tehnologic substanţial în schimbul amplasării sistemului Patriot pe teritoriul său);

6.Stimularea capacităţilor industriale cu dublă utilizare prin integrarea civil-militara a bazei industriale (modelul american Civil Military Integration prin programul DOD Dual Use Science and Technology Program este reprezentativ în acest sens);

7.Stimularea dezvoltării de programe şi capacităţi R&D/high tech (pe modelul integrării în lanţurile de aprovizionare globale – „fit în the global supply chain”), pentru proiecte civile şi militare, prin intrarea în alianţe industriale (sectorul privat şi cel public) cu marii contractori multinaţionali (e.g. programul F-35, Tornado/Eurofighter) sau cu alte state membre UE, cu considerarea atentă a mecanismelor de „fair return” (utilizarea industriei locale pe măsura contribuţiei financiare a statului respectiv) sau a opţiunii între offset vs „competitive bidding” (dialog competitiv cu componentă de cooperare industrială transfrontalieră); Guvernul român trebuie să încurajeze integrarea R&D civil/comercial în INA, inclusiv prin programe finanţate de guvern; dealtfel, programele comune R&D la nivelul UE oferă un cadru eficient de aplicare a art. 346 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (TFUE)[4] pentru achiziţii de armamente strategice complexe (cu considerarea adecvată a argumentării interesului esenţial de securitate şi a testului proporţionalităţii), ceea ce poate rezolva şi dilema garanţiilor aşteptate de investitori în programe de dezvoltare industrială (independente de offset) pentru asigurarea achiziţiei produselor lor de către forţele armate;

8.Stimularea dezvoltării de clustere industriale/centre de excelenţă pe criterii geografice şi, preferabil, în baza unor programe de cooperare industrială transfrontaliere (cu companii din SUA şi UE); ilustrativ este complexul industrial cu dublă utilizare din regiunea Toulouse, Franţa; în prezent, în România, dispunem doar de enclave industriale de stat, moştenite din epoca comunistă, unele dintre acestea fiind „capusate” de grupuri de interese non-statale;

Reforma INA şi programele de înzestrare ale forţelor armate române.

În multe cazuri, programele de achiziţii lansate de forţele armate române, îndeosebi cele desfăşurate pe criterii competitive (licitaţii, dialog competitiv), au fost întârziate, blocate sau au eşuat şi au creat confuzii şi tensiuni politice la nivel de alianţe strategice, cu impact direct asupra securităţii naţionale, prin lipsa, în ultimă instanţă, a înzestrării corespunzătoare şi în timp util a forţelor armate române,.

Poziţia constantă a Guvernelor României a fost şi este de a cupla în mod exclusiv dezvoltarea INA de achiziţiile forţelor armate române prin mecanismul de offset, în scopul asigurării „interesului esenţial de securitate şi a siguranţei aprovizionării”.

Acolo unde achiziţiile sunt finalizate, impactul asupra INA (prin programele de offset) se rezumă, în marea majoritate, la servicii primare de montaj sau mentenanţă, în puţine cazuri fiind vorba despre transfer de know-how, înaltă tehnologie sau drepturi de proprietate intelectuală/industrială.

„Eficienţa” cooperării industriale prin programe de offset promovată până acum se reflectă în stadiul actual precar al INA.

În plus, din perspectiva investitorului străin, dezvoltarea industrială a INA prin mecanisme de cooperare industrială (prin transfer de tehnologie, know how şi drepturi de proprietate intelectuală), fie prin intermediul sau nu a programelor de offset aferente achiziţiilor, este lipsită de interes, atâta timp cât clientul final al produsului (forţele armate) nu este securizat contractual la momentul realizării investiţiei.

Interesul investititonal devine cu atât mai scăzut cu cât baza tehnologică a INA este precară, iar România nici nu mai prezintă avantajul unei forţe de muncă calificate şi ieftină, ba chiar a unei forţe de muncă disponibile pentru astfel de programe.

Chiar şi în ipoteza în care cooperarea industrială internaţională ar fi antamată în contextul fazelor pregătitoare ale unei achiziţii publice, acelaşi risc al asigurării clientului final (în condiţiile unei proceduri de achiziţie competitive) ar fi de natură să determine reţineri de partea investitorilor în a se angaja în programe de cooperare sustenabile şi aducătoare de plusvaloare pentru INA (cooperarea industrială fiind lăsată la discreţia „offsetului”, în baza unor criterii/punctaje abstracte, investitorul optând pentru investiţii fără impact economic semnificativ, iar autorităţile române fiind satisfăcute că cifrele din punctajul de offset au fost bifate).

În consecinţă, inversarea paradigmei actuale devine o necesitate, în sensul că dezvoltarea INA şi programele de achiziţii militare trebuie abordate în mod integrat, simplificat, prin definirea legală a activităţilor de importanţă strategică pentru sistemul de apărare şi siguranţă naţională. Aici ar fi incluse activităţile şi achiziţiile militare strategice cheie, de competenţa Ministerului Apărării şi care se încadrează astfel în excepţia prevăzută de art. 346 TFUE şi integrarea acestora cu programe de cooperare industrială relevante (coordonate de Ministerul Economiei în colaborare cu cel al Apărării) care să includă cercetarea, proiectarea, dezvoltarea, transferul tehnologic, producţia, integrarea şi susţinerea ciclului de viaţă al fiecărui produs strategic, prin cuprinderea întregului lanţ logistic, în condiţii de asigurare a securităţii aprovizionării.

Prin urmare, cheia demarării procesului de reformă a INA rezidă şi în cuplarea cooperării industriale la planurile de înzestrare ale forţelor armate o dată cu efectuarea achiziţiei publice şi nu înainte sau după. Cu alte cuvinte, armata română va trebui să achiziţioneze capabilităţi de apărare şi nu doar produse. Acest deziderat poate fi atins prin implementarea unui concept pe care l-aş defini ca o „cooperare industrială ţintită cu efect multiplicator” („CITEM”).

Un asemenea concept ar oferi comfort oricărui investitor din sectorul INA prin securizarea clientului final, ar corespunde nevoii de asigurare a siguranţei aprovizionării pentru forţele armate şi ar contribui (prin condiţionarea realizării investitei în cooperare industrială dincolo de scopurile achiziţiei publice, cum ar fi, de exemplu, pentru export sau aplicaţii civile) la un transfer tehnologic, de know how şi drepturi de proprietate intelectuală real către INA, cu efect de multiplicare.

Un asemenea deziderat nu poate a fi însă realizat, îndeosebi pentru achiziţiile strategice, în condiţiile unor programe de achiziţii competitive (cooperarea industrială rezumându-se de multe ori la offset indirect sau direct, având astfel un impact nesemnificativ asupra INA şi a economiei în general), deseori supuse variilor presiuni politice externe, ci doar prin aplicarea procedurii de încredinţare directă a contractului de achiziţie (de la caz la caz, şi în urma unor consultări pe bază competitivă cu contractori selectaţi în prealabil în baza unor studii de piaţă), încadrată ca excepţie de la regulile de licitaţie publică, în temeiul art. 346 TFUE.

Din perspectivă legală, CITEM ar presupune aplicarea sistematică şi fără a intra în conflict cu legislaţia europeană relevantă, a excepţiei prevăzute de art. 346 TFUE, prin definirea în mod clar prin lege a „interesului esenţial de securitate”, precum şi prin specificarea programelor de înzestrare militară care sunt asociate acestui interes esenţial de securitate şi, respectiv, a programelor de cooperare industrială necesare pentru asigurarea întregului ciclu de viaţă al produselor şi a întregului lanţ logistic.

O asemenea politică nouă de achiziţii militare şi restructurare a INA reclamă, în primul rând, adoptarea unei noi legislaţii în domeniu.

O serie întreagă de state europene au implementat la nivel legislativ acest concept, ceea ce a condus la implementarea eficientă a programelor de înzestrare în condiţiile unor programe de cooperare industrială internaţională cu componentă de localizare în ţara achizitoare, programe ce asigură transfer tehnologic, cercetare dezvoltare şi producţie şi efecte multiplicatoare pe verticală şi orizontală.

Cel mai la îndemână şi recent exemplu este cel al Italiei.

Italia a adoptat Legea nr. 244 din 2012 cu privire la revizuirea instrumentului militar, document care definește cadrul general al cerinţelor operaționale ale forțelor armate, inclusiv ghidurile strategice și liniile de dezvoltare a capacităţii de apărare, lista programelor de armament și de cercetare în curs și strategia aferentă de planificare financiară, care indică resursele alocate fiecăruia dintre programe pentru o perioadă de cel puțin trei ani, inclusiv programe de cercetare sau de dezvoltare finanțate de către Ministerului Dezvoltării Economice. Lista indică, de asemenea, și condițiile contractuale, în special cu privire la eventualele clauze penale, cheltuielile aferente funcției apărării, inclusiv resurse alocate de către alte ministere.

foto: defense.gov

Ulterior, Italia a adoptat Decretul Consiliului de Miniştri nr. 108/2014 care aprobă regulamentul pentru identificarea activităţilor de importanţă strategică pentru sistemul de apărare şi siguranţă naţională. Acest Regulament defineşte conceptul de interes esenţial de securitate în sensul art. 346 TFUE, prin stabilirea programelor de înzestrare ale forţelor armate italiene, precum şi a programelor de cooperare industrială pe întregul lanţ logistic şi de transfer tehnologic, destinate să asigure, după caz, cercetarea, design-ul, dezvoltarea, producţia şi mentenanţa produselor achiziţionate de armată.

Precizez că această legislaţie italiană a trecut testul legislaţiei europene în materie de achiziţii publice.

Ulterior unor activităţi de cercetare de piaţă şi consultări cu industria de apărare, autorităţile competente italiene selectează ofertantul şi îi încredinţează în mod direct contractul de achiziţie cu obligaţia de asigurare a cooperării industriale locale prin transfer tehnologic pentru întregul ciclu de viaţă al produsului. Statul italian menţine în aceste întreprinderi un drept de veto asupra oricăror acţiuni sau inacţiuni de natură să afecteze interesul esenţial de securitate.

Un exemplu recent de implementare a unui program de înzestrare în temeiul acestei proceduri îl reprezintă programul „Achiziția sistemelor individuale de luptă – „Soldat în condiții de siguranță”.[5]

O reformă profundă a sectorului industriei româneşti de apărare se impune cu atât mai mult cu cât această industrie nu a experimentat procese reformatoare substanţiale în ultimele decenii, iar starea sa actuală este extrem de precară.

Aşezarea INA pe o nouă bază economică şi pe coordonatele unei noi strategii, poate, alături de programele energetice stimulate prin Pactul Green Deal, sectorul digital şi alte inititative europene/româneşti, ar reprezenta un motor al depăşirii crizei economice şi financiare post-Covid19 şi un factor de stimulare economică cu implicaţii strategice pe termen lung.

În încheiere, sunt de părere că dezvoltarea, modernizarea, creşterea sustenabilităţii şi integrarea INA în economia globală, simultan cu eficientizarea programelor de înzestrare ale forţelor armate, ar presupune implementarea următoarelor procese:

1.Efectuarea unui audit independent al INA care să identifice vulnerabilităţile INA, subsectoarele cu potenţial viabil şi cele neviabile/redundante, cele cu potenţial de integrare în lanţuri de aprovizionare transfrontaliere şi de compatibilizare eficientă cu programul de înzestrare a forţelor armate române în condiţii de asigurare a siguranţei aprovizionării, instrumente şi modalităţi de restructurare cu costuri minime a INA în scopul stimulării cooperării industriale şi a transferului tehnologic, structuri şi resurse financiare necesare susţinerii subsectoarelor viabile care îşi vor continua activitatea, necesarul de măsuri legislative şi guvernamentale etc.;

2.Lansarea unui Program de restructurare a INA pe baza concluziilor de audit şi ţinând cont de criterii precum: integrare în lanţul de furnizare global, compatibilitate pentru uz dual civil-militar, asigurare transfer tehnologic, control statal prin veto şi nu prin deţinere a proprietăţii, clustere industriale geografice şi încheierea de alianţe industriale pentru transfer tehnologic local cu parteneri occidentali;

3.Adoptarea unei noi legislaţii pentru definirea interesului esenţial de securitate (excepţie art. 346 TFUE) şi stimularea dezvoltării de programe de cooperare industrială locală ţintită cu efect multiplicator pentru realizarea de capacităţi industriale competitive şi sustenabile.

———–

[1] În anul 1993, secretarul American al apărării din administraţia Clinton, William Perry, a convocat la o cină pe executivii marilor companii de armamament americane, explicându-le că restrângerea bugetului alocat înzestrării militare va reclama o concentrare mai mare a industriei americane de resort, în scopul ca forţele armate americane să facat faţă provocărilor de secuirtate. Efectul acestui eveniment (care a rămas cunoscut ca “Cina cea de Taină”) s-a tradus printr-un proces de fuziuni şi concentrări de companii americane de apărare, numărul acestora reducându-se la finalul anilor 90 de la 107 companii la numai 5, care domină piaţa şi în prezent.

[2] Acordurile “offset” reprezintă contracte de compensare industrială impuse de guverne ca o condiţie pentru achiziţionarea de armament, echipamente şi servicii militare de pe pieţele externe.

[3] Inititativa din 1999 a Ministerului Apărării al Marii Britanii privind crearea de sinergii pentru transferul tehnologic dual între sectorul public şi privat

[4] Pe scurt, art. 346 TFUE prevede posibilitatea, în anumite condiţii, de a excepta achiziţiile publice militare de la regulile UE de achiziţii pe baze competitive.

[5] http://www.esercito.difesa.it/comunicazione/Pagine/Nuove-tecnologie-per-l-Esercito-Italiano20200113.aspx

 

Laurenţiu Pachiu este partener D&B David şi Baias. Laurentiu Pachiu este membru al Baroului Bucureşti din 1993. După debutul în carieră ca profesor de drept asistent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, Laurenţiu a activat câţiva ani în cadrul serviciului diplomatic al României, devenind apoi membru fondator şi partener al unui firme de avocatură, în cadrul căreia şi-a desfăşurat activitatea timp de douăzeci de ani. Dl. Pachiu deţine o diplomă de master în domeniul energiei eliberată de Universitatea din Derby şi este absolvent al cursurilor Academiei Diplomatice din cadrul Ministerului Federal al Afacerilor Externe din Germania. Este membru activ în cadrul mai multor organizaţii de tip think tank din România din domeniul energiei, securităţii şi apărării.  
Laurenţiu Pachiu este autor a numeroase articole în domenii de drept diferite şi a unor contribuţii de specialitate în sectorul securităţii energetice. De asemenea, este conferenţiar în cadrul principalelor întruniri şi conferinţe din sectoarele energie şi securitate naţională. De-a lungul carierei sale, a oferit consilere juridică unor entităţi multinaţionale pe diverse domenii de practică şi industrii, în mare parte pe ariile de practică M&A, PPP, investiţii greenfield, finanţare de proiecte, drept imobiliar, reglementare şi afaceri guvernamentale.

De peste zece ani, Dl. Pachiu acordă consultanţă juridică unor companii mari şi de tip holding din domeniul petrolului şi gazelor naturale pe proiecte de investiţii de tip onshore şi offshore din România. Dl. Pachiu este de asemenea implicat în activitatea de consultanţă juridică a unor entităţi contractante multinaţionale din domeniul apărării în cadrul unor proiecte de cooperare industrială şi achiziţii, aspecte guvernamentale şi litigii în domeniul apărării din România. În ultimii ani, a oferit consultanţă juridică unor clienţi pe aspecte de dezvoltare şi achiziţie de transportatoare blindate pentru trupe, camioane militare, vehicule cu platformă de lansare mobilă de rachete, puşti de asalt, corvete, şantiere navale militare, muniţie şi elicoptere.

Articolul a fost publicat cu acordul autorului şi al Pwc /  D&B David şi Baias.

Share.

Autor

Echipa editorială a portalului Economy & More / EM360 cu Adi Maniutiu

Comentariul tau