Efectul Buridan asupra politicii energetice global – Prof. Dr. Mircea Coșea
Deși s-a afirmat mai ales prin importanța pe care Summitul NATO de la Bruxelles din 11-12 iulie a.c a avut-o din punctul de vedere al finanțării bugetelor militare ale țărilor membre, acesta a fost poate și mai important dintr-un alt punct de vedere, acela al orientării politicii energetice europene și globale.
România, nu numai ca membru NATO dar și ca deținător de importante resurse energetice ar fi trebuit să privească cu extremă seriozitate și preocupare modul în care a fost abordată problematica politicii energetice la acest Summit, mai ales în contextul divergențelor politice și a discuțiilor contradictorii care au loc acum referitor la așa numita ”Lege offshore”, privind exploatarea gazului din Marea Neagră.
Analiza esenței discuțiilor de la Bruxelles prin prisma noilor poziționări ale principalilor actori ai economiei globale după instaurarea administrației Trump ar putea contribui la creionarea unei politici strategice pe termen mediu și lung a României în privința formulării și gestionării propriei sale politici energetice.
Cel puțin la nivel declarativ, oficialii români au acordat un interes mai mare problematicii bugetelor militarare decât celei energetice ceea ce nu este de criticat dar nici de lăudat deoarece, așa după cum s-au prezentat discuțiile și luările de poziții la respectivul summit a reieșit cu claritate incapacitatea țărilor membre de a fi ajuns la o poziție comună privind prezentul și viitorul siguranței energetice , cu accent pe zona europeană. Evidenta lipsă de decizie și consens pe o politică atât de importantă pentru securitatea zonei poate fi considerată un factor de risc egal ca efect cu cel al unui nivel nesatisfăcător al înzestrării militare.
Mass media occidentală a denumit această lipsă de decizie și consens ”efectul Buridan”, trimițându-ne la celebra fabulă a măgărușului lui Buridan care a murit de foame și de sete deoarece nu s-a putut decide ce să facă mai întâi, să bea apă sau să mănânce.
Discuțiile , așa după cum au fost analizate de către observatori și de către presa occidentală de specialitate, au fost în majoritatea cazurilor controversate și ”lipsite de ton diplomatic, demonstrând că fiecare țară membră face ce vrea și ce poate în domeniul politicii energetice” (vezi : Samuele Furfari : ”L’OTAN en plein cacophonie energetique”. Contrepoints. 14/07/2018). Această situație, deși este permisă de articolul 194.2 din Tratatul de la Lisabona prin care țările membre au libertate deplină în elaborarea politicilor energetice, excluzând ingerințe din partea Comisie și al țărilor vecine, nu este deloc favorabilă procesului de ”reconstrucție a Uniunii Europene” dorit de tandemul franco-german.
Situația a devenit și mai complicată prin intervențiile președintelui Donald Trump care, cu stilul său deloc diplomatic a acuzat direct Germania că ”stă la mâna Rusiei” deoarece intenționează să construiască o a doua conductă de gaz directă cu Rusia prin Marea Baltică. Așa după cum se știe, încă din 2014 o astfel de conductă deja funcționează ( Nord Stream) cu o capacitate de 55 de miliarde meri cubi anual și este considerată ”opera” fostului cancelar Gerhard Schroeder, devenit personalitate importantă a complexului industrialo-statal rusesc de producere și export a gazului.
Cea de a doua conductă pe care Germania intenționează să o construiască prin Marea Baltică reprezintă unul din obiectivele politice importante ale actualului cancelar Angela Merkel. Conducta este proiectată să transporte tot 55 de miliarde de metri cubi de gaz anual dar, spre deosebire de prima, nu mai se bucură de acordul Uniunii Europene. Aceasta își argumentează veto-ul prin faptul că ”securitatea energetică a Europei nu ar fi garantată datorită dependenței prea periculoase față de un singur furnizor, adică Rusia” (vezi : ” EU2017EE. Estonian Presidency”).
Lipsa de consens în decizie se remarcă și prin faptul că la Summitul din 11-12 iulie, împotriva proiectului german s-au pronunțat ferm și Polonia, Slovacia, Estonia, Letonia și Lituania.
Președintele Donald Trump s-a declarat și el adversar al proiectului german. Fraza prin care și-a arătat opoziția față de acesta a fost preluată ad literam de către întreaga presă internațională fiind considerată emblematică pentru noua politică a administrației Trump : ”Ne cereți să vă protejăm de Rusia dar vreți să-i dați acesteia miliarde de dolari. Cred că o astfel de situație nu este acceptabilă”.
S-ar părea că președintele american s-a situat pe poziția Comisiei Uniunii Europene nefiind de acord cu proiectul german de construire a încă unei conducte directe de gaz din Rusia către Europa.
Aparent așa este dar motivele sunt diferite. Evident, Trump este interesat politic să limiteze influența Rusiei asupra Europei dar există și un alt motiv de natură strict economică, acela al extinderii exportului de gaz de șist american nu numai spre Europa ci în întreaga lume.
Politica promovată de Trump în domeniul exportului de gaz de șist american nu trebuie interpretată doar ca pe un instrument de sporire a ofertei în sensul susbstituirii într-o oarecare măsură a ofertei rusești ci ca pe un instrument geopolitic mult mai sofisticat cu efect pe termen lung. America dorește să exercite prin creșterea ofertei sale de gaz o presiune concurențională pe piață care ar avea drept consecință scăderea prețului gazului rusesc, adică scăderea intrărilor la bugetul Rusiei cu efecte politice și sociale dramatice având în vedere ponderea mare pe care o au în buget veniturile din exporturile de petrol și gaze. Astfel, s-ar putea provoca o devalorizare importantă a rublei, incapacitatea menținerii volumlui important al cheltuielilor militare, destabilizare politică și reducerea puterii de negociere a Rusiei cu SUA asupra reprezentativității internaționale și a raportului de forțe.
Summitul din 11-12 iulie a reprezentat un moment extrem de important pe linia efortului politic pe care SUA îl face pentru introducerea masivă a gazului de șist american în balanța energetică a lumii. Astfel, se cere menționată intervenția, considerată ”viguroasă” a lui Mike Pompeo în cadrul celui de al 8-lea Consiliu Energetic SUA-UE (12 iulie a.c) : ”Statele Unite nu susțin proiecte ca NordStream 2 și TurkStream care nu ar face altceva decât să mărească dependența europeană față de un singur furnizor (n.n Rusia). Prețul extrem de competitiv al gazului de șist american ar crea o situație de win-win pentru toți participanți și ar elimina monopolul furnizorului unic”. De reținut că această declarație a fost imediat susținută de comisarii europeni Maros Sefcovic (energie) și Miguel Arias Canete (mediu) care au subliniat că UE este extrem de interesată în extinderea infrastructurii GNL (gaz natural lichefiat) pentru ca într-o perioadă relativ scurtă de timp un sistem european interconectat să poată funcționa.
Cred că, odata cu venirea toamnei și terminării vacanțelor, elementele de politică energetică abordate la Summitul din 11-12 iulie 2018 ar trebui serios analizate în România pentru a putea înțelege mai bine trendul actual al problematicii producției și valorificării gazului la nivel european și global.
Suntem într-un moment în care problemtica energiei la nivel global nu mai poate fi tratată de către oficialitățile noastre doar la nivel de ”observare și așteptare”, în linia tradițională de politică pasivă practicată de România în contextul european. Legea offshore pare a fi concepută, cel puțin până la această dată, ca pe un fel de ”negociere contractuală între guvernul român și societățile de explorare și exploatare a resurselor din Marea Neagră” fără o proiecție strategică în timp și spațiu.
Rezerva din Marea Neagră ne scoate, volens-nolens, din limitele spațiului și viziunii strict naționale, din ghetoul unor interese strict pecuniare și politicianiste, dându-ne posibilitatea proiectării viziunii și intereselor noastre în spațiul european și global.
FACEBOOK: EM360 cu Adi Maniutiu, Economy & More
