Un articol recent din Time descrie un scenariu incredibil pînă de curînd: să munciți pentru o mare companie internațională, avînd toate beneficiile celorlalți angajați și să nu plecați de acasă! Philips, căci despre această companie este vorba, angajează 100 de oameni care vor munci de la biroul lor de acasă (care poate fi și masa de bucătărie, dar presupunem că nu o să vă sancționeze nimeni dacă veți lucra din pat).
Noii angajați vor primi asigurări medicale (în Statele Unite chiar contează), 3 săptămîni de concediu și 11 zile libere pe an. Sună minunat, nu? Dacă sînteți rezidenți americani, intrați în articol pentru detalii sau căutați pe linkedin.
Mi-am amintit, astfel, de primul meu posibil loc de muncă: terminasem liceul și aveam o părere destul de relativă despre ce însemna să te pregătești pentru facultate. Așa că n-am intrat din prima încercare. Părinții mei au vrut să marcheze momentul și să îmi dea o lecție: m-au trimis să mă angajez la o fabrică de la marginea orașului. Nu mai știu ce produceau acolo, însă îmi amintesc, cu detalii de o acuratețe demnă de un adolescent, cum a decurs introducerea. Adică prima zi.
La poarta fabricii, ca la orice poartă de fabrică, era un portar. Fiind mijlocul verii, era cald, extrem de cald. Portarul era ascuns la umbră. A venit greu, ușor uimit, pentru că la fabrică, la ora aceea, nu prea venea nimeni. Noroc cu plăcile de beton care pavau drumul, că altfel intrarea în curtea întreprinderii ar fi fost blocată pe timpul verii.
Portarul, ca orice portar, m-a privit cu reticență. Apoi, m-a privit din nou cu reticență amestecată cu condescendență (deși nu știam ce-i asta pe atunci), apoi s-a dus în baraca lui și a sunat “mai sus”. Apoi m-a lăsat să intru.
Înăuntru mă aștepta o doamnă – lucrurile erau aranjate cu grijă de ai mei. Doamna m-a măsurat din cap pînă în picioare, a luat-o înaintea mea și mi-a zis “hai să vezi unde o să lucrezi”. Ne-am apropiat de fabrică: erau niște țevi lungi, groase, vopseaua colorată de pe ele se cam decojise, și-apoi vocea doamnei a spart secundele de observație: “ai grijă aici, să nu calci, e o baltă de acid.”
Am privit cu reținere pata din chiar fața piciorului meu. Putea să fie apă. Putea să fie ulei. Putea fi orice altceva, dar nu acid. Era acid.
Am continuat vizita mult mai atent la ce era în jurul meu, și mai ales pe jos. Pus în gardă, am observat mai multe “scurgeri” de acid din țevile groase, decolorate.
Probabil că lovitura de grație mi-a dat-o doamna: “vii mîine dimineață cu halat și pantaloni și aaaa.. nu uita cizmele de protecție și…”
Restul nu l-am mai auzit, sau nu mi-l mai amintesc, pentru că am plecat în grabă. Și nu m-am mai întors. Acasă am reușit să le creez alor mei o imagine atît de îngrozitoare despre acel loc, încît au fost de acord că n-am ce căuta acolo. Bine, le-am dat bonus promisiunea că voi învăța în fiecare zi, că voi studia și nopțile pentru examenul la facultate.
Au acceptat. Poate că asta și vroiau de fapt, să-mi arate cum e în viața reală.
După 5 ani, m-am angajat în meseria pe care vroiam să o fac. Și-am muncit zile și săptămîni și luni fără pauză, cîteodată fără să dorm zile la rînd. Dar despre asta altă dată.
La voi cum a fost? Ce amintiri aveți despre primul loc de muncă? Și acum, revenind la începutul articolului, ați munci de acasă?
www.economielaminut.ro & www.EM360.ro
