Sezonul 15 al serialului Neptun Deep se apropie de final, iar ultimul episod este unul pe care nu vreți să-l ratați: în doar câteva săptămâni, am putea avea decizia finală de investiții, un moment pivotal pentru acest proiect strategic pentru România, început în 2008 și peste care astăzi încă planează incertitudinea.
Gestionarea chestiunii Neptun Deep de-a lungul anilor de către statul român și decidenții săi este un studiu de manual despre cum lipsa de viziune, incoerența și amatorismul pot tărăgăna și în cele din urmă pune în pericol un proiect crucial pentru România. Însă, în 2023, timpul pentru popcorn și seriale s-a cam terminat: România are nevoie rapid de o creștere a producției interne pentru a face față evoluțiilor pieței și pentru a scăpa din cătușele dependenței de importuri.
Cu toate acestea, până în pragul acestei decizii, vedem cum proiectul se confruntă cu piedică după piedică.
Nu voi discuta recentul anunț al DNA privind investigarea tranzacției dintre Exxon și Romgaz (prin care Romgaz a preluat participația Exxon din proiectul Neptun Deep). Este bine că instituțiile își fac treaba și investighează modul în care sunt cheltuiți banii publici. Însă, onest vorbind, această investigație singură poate constitui un motiv suficient pentru amânarea deciziei de investiții din partea partenerului Romgaz. De unde au apărut suspiciunile și cine ar fi vinovații? Sper să nu fim nevoiți să discutăm acest aspect.
La fel, extraordinara poveste a OUG 186 arată cum populismul, combinat cu deficitul de expertiză la nivelul decidenților, riscă la rândul său să deraieze proiecte strategice. Am susținut conceptul de „windfall tax” (sau taxă pe venituri extraordinare), numită la noi taxă de solidaritate, încă de când a fost implementat în Marea Britanie în contextul pandemiei. Însă astfel de decizii se iau în urma unui dialog cu jucătorii din piață, nu pe genunchi și nu pentru profit electoral. Orice încordare de mușchi din partea statului român este inutilă și periculoasă, în condițiile în care poate pune sub semnul întrebării un proiect de care depinde independența energetică a țării.
Nu în ultimul rând, proiectul AUR de naționalizare a OMV Petrom reprezintă o altă idee periculoasă care ar putea afecta reputația României în raport cu investitorii. Deși vorbim aici de un partid de opoziție supus unui „cordon sanitar” din partea grupărilor mainstream, trebuie spus că lansarea unor astfel de idei în spațiul public reprezintă în sine o tentativă populistă de a deraia un obiectiv strategic al României. În nicio țară cu economie de piață statul nu naționalizează o companie profitabilă, care aduce venituri la bugetul de stat!
Să spunem că, în pofida tuturor obstacolelor și greșelilor neforțate, vom avea undă verd pentru investiție, ceea ce în mod evident ne dorim și sperăm cu toții. Pentru a înțelege poziționarea acestui moment în contextul calendarului proiectului, voi aminti cuvintele rostite de Winston Churchill în toamna anului 1942, după prima victorie majoră a Aliaților împotriva Germaniei naziste: „Acesta nu este sfârșitul. Nu este nici măcar începutul sfârșitului. Dar este, poate, sfârșitul începutului.”
Demararea investiției propriu-zise trebuie să deschidă larg o discuție privind calendarul operaționalizării zăcământului. Altfel spus, nu ne este indiferent dacă primele volume de gaze offshore vor intra în rețeaua națională în 2026, 2027 sau 2029. Fiecare an în care România rămâne prinsă în cătușele dependenței de importuri înseamnă vulnerabilități geostrategice și oportunități ratate.
La nivelul pieței, am constatat în 2022 o pondere a importurilor de aproximativ 22% din producția internă, ceea ce se înscrie în mediile multianuale. Însă condițiile de piață se vor schimba masiv în următorii ani o dată cu interesul crescând în producția de energie electrică din gaze naturale. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă termocentrala de la Mintia, o capacitate de producție de 1700 MW, care ar necesita volume adiționale uriașe de gaze naturale, cifrate la aproape 30% din producția anuală a Romgaz. Dat fiind că Mintia ar trebui să înceapă producția în 2026, ne putem întreba: de unde vor veni aceste gaze?
De aceea, este esențial ca statul român să faciliteze prin toate mijloacele un calendar de extracție cât mai accelerat. Trebuie să fim conștienți că un ritm mai susținut al implementării investiției va impune costuri suplimentare substanțiale și orice decizie în acest sens nu poate fi luată în lipsa unor garanții serioase ale statului care să asigure recuperarea investiției și să asigure o logică comercială demersului.
Nu în ultimul rând, rămâne problema geostrategică a războiului cu Ucraina care se desfășoară în proximitatea apelor teritoriale ale României. Nu ne putem baza pe o rezolvare rapidă a conflictului. Din contră, este imperativă o strategie de securizare a perimetrului în contextul unor potențiale amenințări rezultate din escaladarea conflictului.
Decizia finală de investiții ar fi un imens balon de oxigen care ar deschide pentru prima dată perspectiva certă a extracției gazelor din Marea Neagră. Însă o veste bună în acest sens nu înseamnă că am tranșat chestiunea Neptun Deep. Dimpotrivă, deschide un nou set de provocări cărora statul român va trebui să le facă față.
Vom reuși să ieșim din cercul vicios al autosabotării și incoerenței? Trecutul ne îndeamnă la scepticism și prudență în evaluare, însă provocările din următorii ani ne obligă la o nouă abordare.