Accesul spre parcarea liceului unde ajung în fiecare dimineață se face de pe o străduță cu sens dublu, dar destul de îngustă. Parcarea e pe partea dreaptă. Pentru cei care vin pe acest sens, e simplu: trebuie doar să semnalizeze și să intre în parcare. Pentru cei de pe celălalt sens, care sînt comparabili ca număr, ar trebui să fie un calvar. Ne putem imagina aici că ar aștepta, în coloană, pînă cînd vreun binevoitor ar mai lăsa pe cîte unul să treacă înaintea lui, adică să îi taie fața. Adică să renunțe la un drept al lui în favoarea altcuiva. În favoarea unui necunoscut. În favoarea unui străin.
Ei bine, nu. Realitatea e alta: în dreptul intrării în parcare, șoferii aceia arțăgoși din traficul bucureștean se transformă miraculos. Accesul în parcare se face pe rînd – o mașină de pe dreapta, apoi o mașină de pe celălalt sens. Iar spectacolul acesta de decență nu pleacă de la nici un magician. Nici un păpușar nu stă bățos în mijlocul drumului să le dea voie și celor de pe sensul opus să o ia la stînga ca să intre în parcare. Pur și simplu se întîmplă.
Nu știu dacă povestea asta din fiecare dimineață are legătură cu faptul că liceul nu e românesc. De fapt, sînt convins că nu are, pentru că majoritatea șoferilor sînt români.
Cred că are, însă, treabă cu o nevoie simplă, a fiecăruia dintre noi: aceea de a fi respectați și de a ne bucura oferind respect. Pentru că ambele sînt nevoi.
Și-atunci, mă întreb și vă întreb: dacă am extrapola experiența aceasta la nivelul întregului oraș și apoi al întregii țări, oare cum s-ar circula în România?
Dar dacă am înțelege că renunțînd, cîteodată, la dreptul nostru evident, pentru a-i oferi celui din fața noastră șansa de a-și exercita propriul drept, pe care fără renunțarea noastră n-ar putea niciodată să-l vadă pus în practică?
copyright ilustraţie: EM360, Lehel Kovacs Illustrations & kolehel.com
www.economielaminut.ro & www.EM360.ro
