România pare în ultima vreme – iar acum cu atât mai mult – dusă mai departe doar de inițiativele private, de ONG-uri, de antreprenori care se mobilizează direct și organizează acțiuni, MAI ALES în zone unde statul ar fi trebuit să fie deja demult prezent. Ok, asta are părți bune! E un semn colectiv de asumare, e dovada noastră că ne pasă. Pe de altă parte e și semnul unui Stat slab, unui Stat distrus. Asta pentru că gesturile noastre NU vin în completarea unor eforturi de stat, NU sunt excepția, ci sunt aproape singurele care țin șandramaua în mișcare. E greșit, riscant, periculos.

Sper ca la finalul acestei crize (care evident va trece), atunci când tragem linia și adunăm și vedem cum ne-a schimbat toată tărășenia asta, vom înțelege cum trebuie să ne adaptăm și să ne schimbăm de aici înainte. Că vom înțelege cum trebuie să acționăm. Sper că nu mai trecem cu ușurință peste sintagma aceasta de ”STAT SLAB”, unde bolnavii și copiii sunt salvați pe Facebook prin campanii de strângere de fonduri; unde spitalele sunt utilate doar pentru că „Mandachii României” sau alți privați pornesc o astfel de inițiativă; unde suferințele sunt alinate doar pentru că există ”Magic Homes”. Exemplele pot continua.

E un efort analitic foarte important pe care trebuie să-l reluăm la finalul acestei crize care, sunt convins, ne va schimba din toate punctele de vedere, fundamental. Cazurile umanitare/caritabile pe care le vedem la noi în online, la TV sau în social media, ei bine, acestea nu există al acest nivel în Franța, Germania, Austria, nu există nici măcar în Ungaria, nu le-am văzut nici la bulgari (poate îmi semnalează prietenii mei bulgari altceva, e irelevant oricum unde mai sunt sau nu, ideea e că n-au ce căuta la noi în acest procent copleșitor).

Acestea sunt semnele și metastazele unui Stat slab, meschin, alterat. Semnele unui Stat care chiar trebuie să se schimbe, ale unui statut statal pe care nu trebuie să-l mai acceptăm așa. Urăsc resemnarea asta mioritică. Nu e posibil ca acești oameni în nevoi să nu aibă altă soluție decât ajutoarele private, adică să depindă doar de înțelegerea, bunăvoința sau mila oamenilor din jur. E forma supremă de eșuare. Ca la CAR-ul de pe vremuri (pentru cei tineri, CAR = casa de ajutor reciproc – un fel de IFN comunitar, de pe vremuri).

NU pentru asta plătim taxe, înțeleg că nu sunteți în stare să faceți autostrăzi din banii noștri, dar măcar niște măști puteți cumpăra? Pentru toți acești oameni cu nevoi, pentru toate aceste probleme, vreau soluții venite (și) din interiorul sistemului statal românesc – nu doar din mobilizări private benevole. Oricum, tot cu banii noștri se face treaba, dar rolul Statului de intermediere (important tare, de altfel) e făcut de mântuială și-n batjocură. Să și-l ia în serios. Altfel, să arunce prosopul. Din nou: Statul suntem noi, Statul e o corporație, ai cărui acționari și finanțatori suntem noi. Cei care ne conduc sunt board-ul admistrativ. M-am săturat, antreprenorial vorbind, să tot dau, dar să primesc doar lături. De principii de responsabilizare și răspundere ca la conducerea unei corporații, de asta e nevoie. Repet, nu suntem doar STAKEHOLDERI suntem SHAREHOLDERI! Taxele nu sunt act caritabil, așa că vreau chestii în schimb! Măcar încredere, echilibru, siguranță (și includ aici școala, spitalul, drumul – pentru alții simple priorități din secolul trecut).