Scenariul privind o pană de curent generală în toată Europa (blackout) a creat o adevărată panică. Totul a pornit de la anunţul ministrului austriac al Apărării, care a îndemnat oamenii să se pregătească pentru situaţii excepţionale. Oficialul a lansat chiar şi un ghid.
S-a dovedit însă că o astfel de situație este puțin probabilă, având în vedere modul în care este structurat sistemul energetic din Europa. Cu toate acestea, comentariile pe această temă nu au încetat, apărând în literatura economică occidentală o serie de analize și puncte de vedere, preocupate de identificarea unor posibile accidente de proporții ale producției și distribuției energiei electrice la nivel european. (vezi – Michel Negynas: ”Futurs energetique 2050 – les vraies donnees du debat” Le Point, XI/2021; Michel Gay: ”Politique energetique enropeenne: un desastre antinucleaire”. Contrepoints, nov.2021; ”Strom: Kritische Lage in Deutschland”; ”Energiewende: diesmal eine belgische Geschichte”, Deutsche Energy Agentur 2021; Alexandre Massaux: ”Nord Stream 2: l’Union Europeenne droguee aux hydrocarbures russes”. Les Echos 11/2021).
Ideea care se remarcă este aceea a existenței unor deficiențe de fond în organizarea și funcționarea pieței unice europene a energiei electrice considerate de către unii analiști ca pe o dovadă a ”neadaptării acestei piețe la cerințele axei Green Deal conținute de către Mecanismul European de Redresare și Reziliență”.
Unul dintre reputații analiști ai sistemului energetic european Samuel Furfari (Președinte Societe Europeenne des Ingineurs et des Industriels) declara într-un interviu RFI la data de 16/11/202 că:
”Este urgent și esențial pentru viitorul Uniunii să denunțăm eșecul actualei piețe unice a energiei electrice”.
Explicația începe cu faptul că la nivelul Comisiei Europene s-a dorit deschiderea pieței și nu, așa cum se spune în mod greșit liberalizarea acesteia, deoarece statul poate rămâne proprietarul întregii companii de energie electrică sau al unei părți a acesteia. În unele cazuri, cum ar fi Franța, societatea EDF rămâne cea mai mare companie de energie electrică din lume, iar statul francez este acționar cu peste 83,6%.
Două principii de bază au condus la această deschidere.
- În primul rând, desființarea integrării verticale a întreprinderilor, care a constat în separarea activităților de producere a energiei electrice, de transport (rețeaua de energie electrică) și de distribuție a energiei electrice către consumatorii industriali sau privați.
- În al doilea rând, crearea posibilității ca întreprinderile să genereze energie electrică în toate statele membre.
Revenind la exemplul Franței, trebuie spus că a rezistat mult timp deschiderii pieței, dar la Summitul de la Barcelona din 15 martie 2002 Jacques Chirac și Lionel Jospin au acceptat-o în cele din urmă, solicitând ca interconexiunile transfrontaliere să fie stabilite la 10% din capacitatea fiecărui stat membru pentru a permite Franței să își vândă energia electrică celorlalte state membre. Solicitarea avea în vedere capacitatea Franței de a exporta electricitate ieftină, produsă în totalitate în centrale nucleare.
Contrar acestei solicitări franceze, în 2006 Germania impune Uniunii Europene stabilirea unei foi de parcurs pentru dezvoltarea energiilor regenerabile, care a condus în 2009 la obligativitatea statelor membre de a dezvolta producția de energie electrică regenerabilă. Consecința acestei obligativități pe termen scurt a dus la creșterea costurilor de producție a energiei electrice.
Nu numai că există o obligație de a produce energii regenerabile, ci și o obligație de a acorda prioritate distribuției acestora.
Paradoxal este faptul că prin această obligativitate, UE acordă prioritate producției și distribuției de energie electrică costisitoare , necompetitivă și supusă unor politici de subvenționate ceea ce încalcă libera concurență, negând existența de facto a unei piețe liberalizate.
Problema constă în faptul că această producție de electricitate calificată ca fiind ”verde” are caracter intermitent, fără a asigura continuitatea în orice condiții de exploatare.
În medie, pe o perioadă de cinci ani în UE, panourile solare fotovoltaice produc 11% din timp, iar turbinele eoliene terestre 23% (factorul de încărcare).
Acest lucru înseamnă că aceste producții pot exista doar pentru că există și altele care sunt controlabile.
Întrucât piața unică tinde să apropie prețurile, creșterea puternică a prețului energiei electrice într-o țară (în prezent din cauza cererii de gaze naturale din China) implică o aliniere a prețurilor ceea ce înseamnă că și cei care pot produce la un cost mai mic vând la prețul de referință, mai mare, rezultat din aliniere.
Este o situație care demonstrează faptul că piața unică a electricității nu funcționează ca o adevărată piață liberă, fiind supusă unor presiuni nu doar de natură monopolistă ci și administrativă.
Un alt element al acestei insuficienței libertăți de piață îl constituite opoziția Germaniei și ai Organizațiilor Activiștilor antinucleari de a considera energia nucleară de ”tip verde”. Comisia Europeană refuză în continuare să finanțeze nuclearul (în baza Tratatului Euratom), deși în mod formal aceasta nu s-ar putea opune acestei finanțări deoarece articolul 194, aliniatul 2 din Tratatul de la Lisabona oferă libertate deplină țărilor membre de a-și alege energiile primare.
Dar, prin taxonomie, un act delegat pe care Comisia a reușit să îl obțină de la Consiliul European și de la Parlament – instituții care dețin putere legislativă – ezită în continuare să atribuie calificarea „durabilă” importantei surse de energie pentru producerea de energie electrică în UE (28% energie nucleară), deși se înscrie în aria decarbonizării.
Părerea cel mai des întâlnită în studiile citate este aceea a pericolului creșterii dependenței de importul de gaz din Rusia pentru a contracara scăderea producției prin energie nucleară.
”Faptul că țările care doresc să elimine treptat energia nucleară, cum ar fi Germania și Belgia, consimt să-și crească dependența față de gazul importat pentru producerea de energie electrică constituie un regres în domeniul securității aprovizionării și al decarbonizării economiei.” (vezi: Samuel Furfari. ibidem).
În concluzie, referirile pe care analizele citate la fac la posibilitatea ca actuala stare a pieței unice europene a electricității să conducă la o criză de tip blackout se axează pe două elemente principale:
a) caracterul incomplet și incorect al procesului de liberalizare a pieței europene, afectat atât de menținerea unor presiuni monopoliste cât și al unor reglementări administrative de tipul directivelor europene (prioritar prin axa Green Deal);
b) presiunea puternică generată de Germania în direcția limitării sau chiar eliminării producției de electricitate prin energie nucleară ceea ce mărește costurile tranziției spre decarbonizare prin dezvoltarea altor forme regenerabile dar inconstante și necesarmente scumpe prin nevoia de subvenționare;
c) pericolul dependenței periculoase față de o unică sursă de aprovizionare cu gaz (Gazprom) aptă de a fi manevrată politic.
