Pîine se găsea din belșug, la toate magazinele. Fie că erau de cartier, mărunte sau supermarketuri, pîine era destulă. Acum, întrebarea era dacă belșugul ăsta se împărțea la toată lumea.

Prețurile erau normale pentru cei care cîștigau binișor, măricele pentru cei care cîștigau mai puțin și mari, foarte mari pentru cei care nu munceau sau cîștigau foarte puțini bani. Dar și sortimentele de pîine erau destule: găseai pîine ieftină pentru cei care cîștigau puțin sau nu munceau deloc, pîine medie pentru cei care aveau ceva mai mult și pîine scumpă pentru cei care nu se uitau la bani.

Norocul făcea ca în acea țară, guvernul să își iubească poporul. De aceea, într-o zi Ministrul Finanțelor a luat o decizie istorică: „DECRET: De azi pînă peste 3 ani, pîinea va costa cel mult 1 bănuț!” 1 bănuț era sub prețul unei pîini medii pe piață în momentul acela.

Producătorii de pîine n-au fost ei prea fericiți cu acest decret, au ieșit în presă să își spună păsul, au organizat proteste la nivel de breaslă, ca să atragă atenția asupra consecințelor acestei decizii pe care o considerau abuzivă și împotriva pieței libere, dar, pînă la urmă, protestele au încetat, neprimind nici un răspuns.

Oamenii erau fericiți. Pînă la urmă, cei mai săraci puteau spera că vor cumpăra pîine mai bună cu un bănuț, cei foarte săraci nu prea erau afectați, că oricum n-aveau bani, iar pentru cei mai bogați oricum nu conta.

Într-o zi, cei mai bogați n-au mai găsit pîinea cea mai bună pe care erau obișnuiți să o pună pe masă. Singurul producător care rămăsese pe piață luase decizia de a nu mai produce acel sortiment pentru că nu-și acoperea costurile de producție. Mai ales că dacă nu făcea asta, următorul pas era să înceapă să concedieze angajați.

În altă zi, salariații unei făbricuțe medii au primit o veste foarte proastă: patronul hotărîse să producă doar covrigi, ceea ce înseamna că urma să închidă linia de producție pentru pîine. Deci, peste jumătate dintre ei aveau să plece acasă.

În a treia zi, un om sărac care stătea la intrarea în supermarket și cerșea, n-a mai primit pîinea cu care era obișnuit. Pentru că bărbatul acela bogat care i-o oferea zilnic tocmai aflase că postul lui de director al fabricii de pîine se desființa. Deci și el rămînea pe drumuri.

Magazinele au mai rămas pline cu pîine o vreme, chiar dacă nu erau cele mai bune sortimente. De fapt, ultimii producători de pîine s-au hotărît să nu mai fabrice decît un sortiment, ca să poată supraviețui. „E cam proastă pîinea”, se plîngeau clienții. Dar măcar era.

Încet, încet, pîinea a început să se strice pe rafturi. Apoi, patronii magazinelor au comandat mai puțină pîine, ca să-și reducă paguba. Și tot mai puțină, pînă n-au mai comandat deloc.

Ultima fabrică de pîine s-a închis ieri. Din cei peste 20.000 de angajați ai sectorului pe care îi avea țara cu cîteva luni înainte, au mai rămas 100. Erau paznicii fabricilor.

PS. Aceasta este, după cum v-ați dat seama dacă ați ajuns pînă aici, o poveste inventată de o calitate îndoielnică.

Totuși, să nu uităm că Ministerul Finanțelor din România discută în aceste zile o Hotărîre de Guvern prin care să plafoneze forțat, timp de 3 ani, prețul la gazele naturale produse în țară la 55 de lei/ MWh față de aproximativ 77 de lei cît e acum în medie.

 

Share.

Comentariul tau

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.