Invazia neprovocată a Moscovei în Ucraina a provocat un cutremur la nivelul securității energetice europene. Statele occidentale, și în special Germania, au fost nevoite să rupă în mod abrupt legătura ombilicală de Rusia ca principal exportator de gaze naturale. A început o cursă de a identifica surse alternative de furnizare, cu scopul protejării atât a consumatorii casnici cât și a competitivității economice a statelor Uniunii.
Pentru România, criza energetică generată de război poate constitui un catalizator care să transforme țara noastră într-un furnizor de securitate energetică la nivel regional.
Până în prezent, am beneficiat de o situație de invidiat prin comparație cu statele din sud-estul Europei, care erau în mare măsură dependente de importuri de hidrocarburi din Rusia.
Cu o producție de gaze naturale situată între 25 și 29 milioane de mc pe zi, România este capabilă să își satisfacă, în mare parte din an, nevoile de consum intern, fiind nevoită să recurgă la importuri de gaze naturale doar pe durata sezonului rece.
În afară de gazele naturale, România se bucură de un mix energetic relativ diversificat. Investițiile din ultimii ani în energie regenerabilă au făcut ca 16% din producția de energie la nivel național să provină astăzi din proiecte eoliene, fotovoltaice și de biomasă. În 2030, se estimează că acestea ar putea acoperi 30 la sută din nevoile energetice ale țării. Împreună cu capacitățile de producție existente din surse hidroelectrice, România are șansa să asigure, în 8 ani, aproape două treimi din nevoile energetice din surse regenerabile, făcând din țara noastră un lider european în domeniu.
La aceste capabilități se adaugă producția din energie nucleară, care acoperă deja 20% din nevoile României. Această cifră va crește substanțial o dată cu finalizarea investiției în reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă, estimată pentru finalul acestui deceniu.
Deși, pe hârtie, viitorul arată bine, există un decalaj major între potențialul României și situația existentă în prezent.
Cel mai bun exemplu îl reprezintă investițiile în perimetrele offshore din Marea Neagră, dintre care cel mai important este Neptun Deep. Cu rezerve estimate între 42 și 84 miliarde de metri cubi, gazele din Marea Neagră pot transforma România în exportator și în același timp elimina problema importurilor pe perioada iernii.
După ani de tergiversări, pare că proiectul Neptun Deep intră în linie dreaptă, operatorul depunând la finalul anului trecut la ANRM studiul de comercialitate.
Rămâne un semn de întrebare legat de declarațiile contradictorii lansate în sfera publică de cei doi acționari ai proiectului, legate de eventuale completări necesare la acest studiu.
În acest moment, România are nevoie de un răspuns clar de la operator privind decizia de investiție, așteptată la mijlocul anului curent. Este imperativ ca acesta să disipeze eventuale îndoieli privind disponibilitatea strategică și financiară de a operaționaliza acest proiect important pentru România și pentru regiune.
În cazul în care planetele se vor alinia, ne putem aștepta ca următorul pas important să aibă loc în 2025, când se așteaptă sosirea sondelor de forare. La nivel financiar, acționarii Neptun Deep trebuie să decidă modalitatea de acoperire a costurilor proiectului, estimate în prezent la 4 miliarde de euro. Interesul investitorilor va fi crucial în ceea ce privește definirea calendarului de operaționalizare a proiectului, în condițiile în care accelerarea acestuia poate duce la o creștere a costurilor cu până la 30 la sută. Trăgând linie, ne putem aștepta ca primele volume de gaze naturale din acest perimetru să fie extrase cel mai devreme în 2026, deși probabil 2028 este un termen mai realist.
Legat de gazele offshore, se mai pune o întrebare care merge mai departe de proiectul Neptun Deep: care sunt rezervele reale ale României aflate în platoul continental al Mării Negre? Și în ce măsură este capabilă țara noastră să deschidă spre explorare alte perimetre, pentru a permite o perspectivă pe termen lung a exploatării acestor resurse, dincolo de proiectele existente?
În ceea ce privește energia regenerabilă, România traversează o nouă revoluție verde, după perioada 2009-2013, în care reglementările favorabile au dus la o explozie a numărului de proiecte, cu precădere din surse fotovoltaice și eoliene, dar și micro-hidro.
Din păcate, la fel ca acum 10 ani, și astăzi acest domeniu se confruntă cu provocarea instabilității legislative. Poate cel mai grăitor exemplu este cel al modului de calcul al contribuției la Fondul de Tranziție Energetică pentru partenerii din contractele de PPA financiar, adică hedging. Conform propunerilor avansate de autoritățile române, producătorii de energie din surse regenerabile ar trebui să plătească impozit inclusiv pe sumele care, prin contract, revin firmelor de hedging. Practic, producătorii vor plăti taxe la stat din bani care nu le intră în buzunare, ducând în mod evident la o scădere a apetitului investițional, vezi la falimentul multor proiecte din acest domeniu cheie pentru tranziția verde la nivelul țării noastre.
Sprijinul acordat de România Republicii Moldova în aprovizionarea cu energie electrică, venit într-un moment critic pentru Chișinău, arată că putem deveni un exportator, atât fizic, cât și din punct de vedere strategic, de securitate energetică pentru regiune.
Însă, ca de obicei, între realitate și potențial este cale lungă. Iar, pentru a ajunge acolo, România trebuie să ia toate măsurile pentru ca gazele din Marea Neagră să fie exploatate pe de-a-ntregul, să elimine hei-rupurile legislative cu efect negativ asupra producătorilor din energia verde, dar și să asigure că ducem la capăt proiectele cheie în sensul extinderii capacităților de producție din energie nucleară.
Autorul acestui articol deține titlul de doctor în științe politice, cu teza „Riscuri politice la securitatea energetică a Uniunii Europene”, susținută în februarie 2015 la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, îndrumător de doctorat Prof. Univ. Dr. Ioan Mircea Pașcu.
