Evoluțiile recente ale contextului geopolitic dar și cele ale mediului climatic și ale nivelului tehnologiei fac ca eforturile UE de a atinge neutralitatea carbonului în 2050 să întâmpine obstacole economice ce pot duce chiar la eșecul Pactului Verde European.
Născută din dorința de a pune energie abundentă și ieftină în slujba economiilor statelor sale membre , UE își mizează mai mult sau mai puțin viitorul pe sloganul tranziției energetice. Întrucât această tranziție s-a dovedit a fi dificil de realizat în termenele planificate , UE va trebui să își ia rapid măsurile, dacă dorește să evite deraierea acestui proiect dar, cu toate acestea, ea nu pare hotărâtă să se răzgândească. Cel mai recent document al UE privind Pactul Verde European impune doar mai multe constrângeri ( vezi.” Comisia Europeană, Delivering the European Green Deal, 14 iulie 2021) Luarea în considerare a unei tranziții energetice de această amploare necesită înțelegerea problemelor socio-tehnologice și de mediu, adoptarea unei abordări coerente și înlăturarea tuturor prejudecăților.
Din acest punct de vedere, sustenabilitatea sau realismul aplicării Pactului Verde European ar trebui analizate prin prisma unor principii universal valabile de care trebuie ținut seama în toate cazurile de politici care au atribute de a concepe și decide viitorul. Astfel :
1. Principiul/Analiza cost-beneficiu în politica energetică. Necesitatea calculării ratei de actualizare și a efectelor inter generaționale
Politica energetică influențează modul în care energia este produsă, distribuită și consumată. De asemenea, este un instrument cheie pentru guvernele care doresc să atingă obiective politice, economice și sociale, să stimuleze dezvoltarea resurselor durabile, să asigure protecția mediului și să reducă emisiile de gaze cu efect de seră Aceste obiective sunt deosebit de importante în perioadele de tranziție energetică, întrucât transformarea actuală a sectorului energetic este determinată în principal de politicile guvernamentale.
Politicile care vizează promovarea tranziției energetice au adesea ca rezultat costuri și beneficii pe parcursul mai multor decenii. Sectorul public evaluează în general relevanța strategiilor de politici și a proiectelor de investiții folosind Analiza Cost-Beneficiu (ACB), deoarece alegerea între diferite politici sau strategii de investiții depinde de consecințele lor actuale și viitoare pentru cetățeni. Factorii politici se bazează de obicei pe metodologia ACB pentru a evalua eficiența economică a politicilor în ceea ce privește utilizarea resurselor pentru societate în ansamblu, deoarece această metodologie permite prezentarea beneficiilor și a costurilor viitoare pe baza valorii lor actuale. Costurile și beneficiile socio-economice, de obicei măsurate monetar pe baza a ceea ce consumatorii sunt dispuși să plătească, sunt comparate între ele pentru a determina dacă o politică este eficientă din punct de vedere economic. Rezultatele sunt apoi prezentate folosind indicatori sintetici, cum ar fi valoarea actuală netă care măsoară utilitatea marginală a investiției pentru așa-numita societate „actuală”. În acest scop, utilizează o rată de actualizare „adecvată”, folosită pentru a reduce în timp beneficiile și costurile viitoare în importanță.
Cu toate acestea, utilizarea unui mecanism general de actualizare și a unei anumite rate sociale de actualizare ridică o problemă majoră, deoarece presupune că o singură funcție teoretică de bunăstare socială poate reprezenta corect valorile și preferințele indivizilor de-a lungul anilor și că generațiile viitoare vor fi mai bogat decât generația actuală. Aceste ipoteze conduc la potențiale efecte asupra bunăstării inter generaționale pe care factorii de decizie ar trebui să le țină seama dincolo de criteriul eficacității. Acest fenomen se datorează în principal faptului că dinamica societății implică o evoluție a interesului social al indivizilor care trăiesc în epoci diferite și că generațiile viitoare nu sunt reprezentate în deciziile actuale privind politica energetic.
Cu alte cuvinte, poate fi dificil să se modeleze preferințele colective printr-o singură funcție de bunăstare socială, având în vedere că o politică de tranziție energetică va produce efecte pe perioade foarte lungi. Pe de altă parte, beneficiile tranziției energetice rareori țin cont de eforturile financiare pe termen lung pe care trebuie să le depună factorii de decizie pentru ca politica să fie implementată, deși există dovezi că implicațiile financiare nu sunt neutre asupra planului generațional. Într-adevăr, strategia financiară care însoțește politica de tranziție energetică poate duce la transferuri de avere între membrii diferitelor generații, deoarece costurile acestor politici sunt în cele din urmă transferate către consumatorii finali.
Rezultă că ar fi de dorit să se completeze viziunea economică clasică utilizată pentru evaluarea politicii de tranziție energetică cu rezultatele obținute în urma unei analize a redistribuirii eforturilor între generațiile succesive.
Tranzițiile energetice sunt conduse de un set de politici care:
- să încurajeze implementarea tehnologiilor cu emisii scăzute de carbon și a măsurilor de eficiență energetică;
- să sprijine schimbarea combustibilului sau eliminarea treptată a infrastructurii existente de emisii de carbon;
- să ofere modele de finanțare cu emisii scăzute de carbon,
- să stabilească prețul externalităților negative ale consumului de combustibili fosili,
- să încurajeze cercetarea, dezvoltarea și demonstrarea tehnologiilor cu emisii scăzute de carbon și nepoluante și
- să investească în infrastructura de sprijin necesară.
Toate aceste politici au aspecte financiare importante, al căror impact nu este secundar pentru consumatorii finali. Aceste argumente demonstrează că Acordul Verde European riscă să coste mult mai mult decât sunt dispuși să admită susținătorii săi.
Viabilitatea financiară a investițiilor mari în infrastructură, cum ar fi cele realizate de companiile de producere a energiei electrice și/sau rețelele de transport, se bazează în primul rând pe tarifele garantate impuse consumatorilor finali. Există și alte obligații financiare din partea guvernelor, al căror cost este transferat consumatorilor finali. De exemplu, construcția unei centrale nucleare poate dura mai mult de un deceniu și, prin urmare, poate fi supusă unui număr de riscuri . Funcționarea, întreținerea și dezmembrarea finală a acestuia pot dura mai mult de un secol și, prin urmare, sunt supuse unei incertitudini mari. Guvernele oferă adesea diverse garanții, cum ar fi un contract pe termen lung cu preț fix, ca și alte garanții publice (acționând ca o plasă de siguranță), cerute de investitorii instituționali.
În consecință, consumatorii sunt expuși la costurile directe și indirecte ale politicilor de tranziție energetică.
În ce măsură pot fi suportate de generația actual și cât se va extinde ponderea lor pe generațiile viitoare ?
Politica de tranziție energetică își propune să ofere un răspuns la un anumit număr de provocări economice, sociale și de mediu cu care se confruntă societatea. Ele apar din nevoi urgente, cum ar fi asigurarea unei capacități suficiente de aprovizionare cu energie pentru a face față previziunilor privind cererea. Altele pot apărea din viziuni strategice privind dezvoltarea națională și schimbarea socială, care implică perioade de timp mai lungi și, prin urmare, sunt mai supuse riscurilor și incertitudinilor în ceea ce privește beneficiile și costurile. În acest context, actualizarea și utilizarea unei rate de actualizare sunt esențiale pentru a compara diferite strategii politice și programe de investiții, precum și pentru a stabili viteza optimă de implementare a unei politici de tranziție energetică pentru realizarea, în timp util, a obiectivelor de decarbonizare.
Ca parte a unei politici de tranziție energetică, obiectivul principal al evaluării economice este de a se asigura că realizarea acesteia va avea ca rezultat un echilibru pozitiv între beneficiile și costurile socio-economice. Cu alte cuvinte, această evaluare își propune să garanteze raționalitatea economică a acesteia din punctul de vedere al societății actuale. Utilizarea combinată a ratei de actualizare și a mecanismului de reducere face posibilă măsurarea eficacității politicii sau proiectului de investiții. Determinarea unui nivel al ratei de actualizare devine importantă pentru a evalua perspective economic dar și social a unei politici energetic pe termen lung. O politică ambițioasă de tranziție energetică ar putea produce o schimbare fundamentală în preferințele și valorile sociale .
În principiu, considerentele legate de redistribuirea bogăției nu reprezintă o preocupare majoră a Pactului Verde European atunci când se ocupă de tranziția energetică și de combatere a efectelor negative ale schimbărilor climatice, deoarece se concentrează mai mult pe eficacitatea acestor politici. Acest lucru se întâmplă în ciuda faptului că implicațiile politicilor de tranziție energetică sunt din ce în ce mai mult sub control social din cauza posibilelor probleme de echitate inter generațională.
Valoarea economică netă actuală obținută din analiza cost/beneficiu, o simplă acumulare de beneficii și costuri actualizate, precum și limitele binecunoscute ale cadrului teoretic al economiei bunăstării, din care rezultă rata de actualizare, sunt obstacole care împiedică evaluarea importanței transferurile de avere care pot avea loc între mai multe generații în timpul inițiativelor pe termen lung, cum ar fi tranziția energetică.
În țările dezvoltate, societatea este deosebit de sensibilă la problemele de echitate inter generațională, deoarece consideră că generațiile viitoare vor trebui să suporte consecințele politicilor și deciziilor luate în prezent. Criteriul eficacității ar trebui să fie întotdeauna principala preocupare a factorilor de decizie actuali dar apare ca fiind extreme de importantă și evaluarea impactului inter generațional.
2. Ritmul evoluțiilor tehnologice,inovațiile și progresul științific.
O varietate de factori influențează evoluția tehnologiilor, începând cu inovațiile și progresul științific dar această evoluție este lentă, deoarece este adesea dictată de forțele pieței. Când vine vorba de energie, unitatea de timp este de aproximativ un secol. Preocupările legate de schimbările climatice adaugă un nou factor de luat în considerare: deciziile politice.
La sfârșitul anului 2019, Uniunea Europeană s-a angajat să atingă neutralitatea carbonului până în 2050 prin dezvoltarea energiei eoliene și solare în special. Un studiu comparativ între datele și previziunile anterioare legate de schimbările climatice evidențiază în mod clar dificultățile potențiale ale acestei inițiative.
În decembrie 2019, Uniunea Europeană a adoptat Pactul Verde European, un plan extrem de ambițios care propune să transforme fiecare aspect economic al statelor sale membre, precum și modul de viață al cetățenilor săi. Pactul verde ar presupune economiei 100% bazată pe energii regenerabile, cu excepția cazului în care utilizarea gazelor naturale (tolerată) este însoțită de captarea și stocarea CO2 pe care arderea acestuia îl emite. Aceasta ar presupune, prin urmare, o transformare radicală a sistemului nostru energetic actual, începând cu sectorul comerțului și al transportului privat, care în prezent depind de petrol pentru 94% din combustibilul lor.
Poate fi actualmente acest obiectiv realist?
Schimbările tehnologice în sensul larg al termenului au existat dintotdeauna dar durata lor a variat între minimum 50-70 de ani. Stadiile revoluției industriale demonstrează acest lucru.
Actualmente, guvernele occidentale inițiază o tranziție majoră prin impunerea unui plafon foarte scăzut de emisii de CO 2 pentru a face față potențialelor consecințe ale schimbărilor climatice. Termenul limită pentru acest obiectiv final trebuie să fie realist, așa că este perfect firesc să punem la îndoială capacitatea noastră de a-l atinge în 30 de ani. Cu toate acestea, amploarea schimbărilor tehnologice este de așa natură încât este extrem de dificil de prezis rezultatele economice și sociale. Această reflecție ne face să ne punem următoarea întrebare: este posibil să integrăm o astfel de transformare în timpul disponibil de acum până în 2050?
În acest context apare ca legitimă și o altă întrebarea:este vorba despre o tranziție energetică sau doar de un punct de cotitură a politicii energetice , adică o adaptare treptată a unei noi tehnologii ?
Acesta nouă tehnologie ar fi mai avansat decât cea anterioară sau ar fie capabilă să ofere avantaje suplimentare utilizatorilor săi. Logic ar fi ca după un anumit timp, această nouă tehnologie să le înlocuiască pe cele vechi care adesea ajung să dispară. Situația actuală se aseamănă mai degrabă cu anunțul unei schimbări în tehnologie decât cu simplele progrese tehnologice.
Istoria politicilor energetice consemnează faptul că la începutul anilor 1980 a apărut conceptul de „punct de cotitură energetică” într-o carte intitulată Energie-Wende, Wachstum und Wohlstand ohne Erdöl und Uran , în care cercetătorii de la Öko-Institut, o organizație germană de mediu, sugerează abandonarea utilizării petrolului și uraniului. La nivelul Uniunii Europene abia în 1982 a apărut termenul de „tranziție energetică ” : „Odată începută tranziția energetică, vom putea profita de noile tehnologii pentru a promova dezvoltarea unui sistem industrial modern în Europa, capabilă să se afirme în fața concurenței globale.”( vezi : Comisia Europeană, Comunicarea Comisiei către Consiliu privind revizuirea programului de cercetare și dezvoltare în domeniul energiei, adoptată prin Decizia Consiliului )
Căutarea unor noi soluții energetice nu a rezultat din politicile privind schimbările climatice. Mai degrabă, a fost vorba despre întărirea securității aprovizionării cu energie, o strategie desfășurată în urma crizelor petroliere din 1973 și 1979. Tranziția energetică a implicat atunci utilizarea energiei nucleare și a cărbunelui. Gazele naturale, considerate o resursă limitată, au fost excluse din centralele electrice. Istoria arată că în timpul procesului de tranziție, noua tehnologie energetică durează aproximativ un secol pentru a capta 50% din cota de piață. Acesta a fost în special cazul țițeiului între 1880 și 1980, precum și al gazelor naturale câțiva ani mai târziu. Atunci când tranziția este susținută de o politică pro activă, este clar că cota de piață se abate treptat de la comportamentul logic. Impozitarea carburanților este un exemplu flagrant în acest sens, deoarece a convins multe state membre ale Uniunii Europene să promoveze consumul de carburant diesel.
Aceste reflecții ( vezi : AEN, Costurile complete ale furnizării de energie electrică, NEA-7298 (2018) ridică o întrebare crucială: va permite o politică restrictivă să răspundă la creșterea nevoilor noastre energetice?
Este esențial să distingem cota de piață de consumul de energie. Într-adevăr, este cu totul posibil ca cota de piață a energiilor primare să scadă în timp, în ciuda creșterii consumului acestora, mai ales dacă creșterea consumului unei surse de energie devine mai mică decât sursele concurente în creștere. Până acum, nu am abandonat niciodată complet o sursă de energie, chiar și atunci când cota de piață era în scădere. Această tendință este departe de a se diminua, având în vedere angajamentul politic al UE de a-și decarbona economia.
Apar și alte elemente care atestă dificultăți sau întârzieri în adaptarea progresului tehnic și tehnologic la nevoile implementării Pactului
Au fost fixate obiective și s-au obținut unele succese în atingerea lor, cum ar fi instalarea de panouri solare, pompe de căldură și economii de energie printr-un sistem de stimulare a prețurilor. Cu toate acestea, îndeplinirea completă a acestor obiective este extrem de dificilă. Costurile de investiții pentru atenuare (cel puțin +30% din cauza inflației și ratelor dobânzilor) și adaptare (deoarece ținta de 1,5 °C nu este atinsă) sunt în creștere. Investițiile nu urmează tendința din cauza fragilității lanțurilor valorice, a proiectelor considerate prea riscante sau insuficient de profitabile și care necesită subvenții semnificative. Industriile strategice riscă o erodare suplimentară. Guvernele au mai puține resurse financiare, chiar dacă trebuie să cheltuiască masiv.
Cetățenii, care nu erau pregătiți pentru inflația legată de război, se confruntă acum cu inflația din tranziția energetică, iar guvernelor le lipsește un plan viabil pentru a implementa o tranziție accelerată și echitabilă într-un mod eficient.
Uniunea Europeană se află într-un dezavantaj economic fundamental, deoarece își importă toate hidrocarburile, nu produce suficiente tehnologii cu emisii scăzute de carbon și nu le implementează suficient de rapid și de masiv.
Industriile se confruntă cu costuri ridicate pentru energie . În ciuda eforturilor de a adopta practici mai curate, tranziția nu conferă un avantaj competitiv clar față de omologii internaționali. Multe industrii consumatoare de energie, bănci și companii energetice își reduc deja activitatea, în timp ce marile companii de automobile și furnizorii de echipamente cu emisii scăzute de carbon sunt în pericol.
UE este acum importator pentru toate materiile prime. În consecință, China, Statele Unite, Arabia Saudită și securitatea rutelor maritime joacă un rol decisiv. UE va fi întotdeauna într-un dezavantaj economic în comparație cu principalii săi concurenți, care sunt, de asemenea, actualii și viitorii săi furnizori de energie, în special atunci când vine vorba de produse cu hidrogen cu emisii scăzute de carbon.
Important este și faptul că Pactul Verde European nu a fost dezvoltat luând în considerare provocările actuale precum războiul Rusiei în Ucraina, creșterea ratelor dobânzilor, inflația, presiunile asupra finanțelor publice, slăbirea lanțurilor valorice și lipsa competențelor tehnologice în anumite sectoare.
Toate acestea compromit realizarea efectivă a Pactului. În plus, eforturile globale de decarbonare rămân insuficiente, iar tensiunile economice și tehnologice la scară globală, ilustrate în special de militarizarea interdependențelor și distorsiunile comerciale, duc la o creștere a acțiunilor negative.
Aceste schimbări profunde ar necesita o reevaluare strategică și ajustări semnificative ale Pactului.
