Jecmănirea și jupuirea au devenit cuvintele de bază în politica fiscală din România. Totul se întâmplă haotic, fără nicio judecată prealabilă, fără niciun studiu de impact, fără nicio luare în calcul a posibilelor efecte de grad doi sau trei. O viziune păguboasă pe termen scurt domină reacția tuturor care agită apele propunând zeloși tot felul de amendamente și tot felul de ”soluții” ca jupuiala să fie perfectă și consistentă. Aproape te întrebi dacă nu cumva există o ură tot mai nedisimulată în tot ceea ce înseamnă capital privat, mai ales străin, căci de o metalitate nătângă și de o neînțelegere a situației este clar.
După tot felul de variante și încercări aplicate în diferite moduri sectorului de gaz, petrol și energie, susținerea ”providențială” venită dinspre Uniunea Europeană a declanșat o întreagă bătălie la baionetă împotriva jucătorilor din aceste sectoare din România, deja supra-impozitați și supra-jupuiți, dar niciodată suficient, în opinia unor politicieni înfometați și în căutare de resurse cu orice preț pentru a fi aruncate în consum prin tot felul de ”programe” și ”politici publice” lipsite de sens și rezultate palpabile. Siguranța cu care credeau guvernanții că vor ajunge să își bage mâna cu forța, din solidaritate desigur, în pușculița companiilor din energie și gaz era de netăgăduit în luna decembrie. Realitatea a fost însă complet diferită, după ce guvernul a venit cu legislația care să îi permită să treacă la jupuială și după ce s-a constatat că cele mai importante ”victime” scapă de jupuială.
Reacția politicienilor a fost și mai irațională și mai virulentă. Cum de au scăpat? Cum a fost posibil? Se caută vinovați care par că nu există sau care sunt de negăsit. La prima vedere, suma nu este importantă și nici nu poate acoperi găurile tot mai mari și tot mai sistemice din bugetul de stat. Dar este vorba de principiu. De solidaritate, desigur. Nimeni nu poate scăpa ușor de această solidaritate decisă de pixul politicianului. Culmea, întregul haos din jurul acestui subiect este astăzi dirijat de către ”liberali” de frunte. Care se laudă cu zelul lor. În loc să ia partea sectorului privat, inițiativei private, să protejeze investițiile (inclusiv pe cele străine), ”liberalii” adaugă disperare și viziune pe termen scurt: vor ca solidaritatea să se aplice tuturor companiilor din domeniile vizate de Regulamentul UE (să nu se mai țină cont de procentul de 75%) și vor ca această solidaritate să se aplice retroactiv. Adică, toți din energie, petrol și gaz rămân datori cu o solidaritate. Ireal ce se întâmplă. Este clar că numai de principii nu mai este vorba.
Investitorii (români sau străini) din companiile mari din România au nevoie ca de aer de predictibilitate. De politicieni care să le garanteze că îi lasă în pace o bună perioadă de timp pentru a dezvolta proiecte și pentru a dezvolta România. Să le garanteze că nu vor scoate din pălărie cu fiecare criză, o nouă ”solidaritate”, o nouă ”compasiune” sau orice alt sentiment care să justifice o taxă suplimentară. Marii contribuabili la bugetul statului sunt astăzi epuizați de permanenta hăituială la care sunt supuși de un guvern care nu reușește să tempereze cheltuielile sale și care disperat caută soluții în altă parte decât ar trebui. Ei alimentează cu miliarde bugetul de stat fără ca statul să facă vreun efort sau să cheltuiască vreun ban cu această colectare. Sunt adevărații agenți fiscali ai României prin TVA și accizele pe care le varsă zilnic în visteria statului.
Modul acesta de a comportament cu un partener nu este nici corect și nici aducător de prosperitate pe termen lung. Să nu uităm că problemele structurale ale României (deficitul comercial, accesul precar la tehnologie și inovare, accesul precar la capital, rating-ul apropiat de junk) nu se pot rezolva izgonind companiile mari și investitorii din spatele lor. Mizând tot timpul pe acea viziune complet aiurea: nu pleacă câinele de la măcelărie. Ba pleacă, și ultimii ani au dovedit cu vârf și îndesat că pleacă. Mai ales cei serioși și cei care sunt obișnuiți cu un anumit stil de lucru și cu o anumită calitate a partenerilor politici. Izolaționismul la care ne împing astăzi politrucii de la noi este foarte periculos și greu surmontabil. Tot ce s-a construit în ultimele decenii se poate distruge într-un an-doi. Naționalismul acesta deșănțat și anti-economic ne poate lăsa fără resurse importante, fără parteneri cheie și cu o ofertă mult mai săracă și mult mai greu accesibilă din partea consumatorilor români. Pe lângă pierderile fiscale evidente și consistente, inflația și deteriorarea mecanismelor de piață vor face viața românilor și mai grea. De fapt, acest izolaționism vândut cu multă ”dragoste de țară” în spate este, mai degrabă, un ghiont în spate dat românilor care vor fi mai săraci și cu mai puține opțiuni pe masă. Și mai dependenți de mâna și bunăvoința politicianului.
