Propaganda nu convinge pe nimeni și nici nu este acesta rostul ei. Propaganda trebuie doar să fie implauzibilă, scopul ei nu este să fie crezută, ci să spună repetitiv și agresiv ceea ce ține unit grupul deja format în jurul unor idei absurde ori diabolice. Prin susținerile false, propaganda inspectează coeziunea grupului prin furnizarea de semnale care fac ca oamenii să se recunoască drept membri ai unui grup, fideli acestuia și verificați constant din punct de vedere al devotamentului prin sloganuri propagandistice.
Mesajul propagandei este intenționat fals, ca măsură de siguranță; în felul acesta, niciun intrus nededicat grupului nu se va strecura neobservat. Cu cât mesajul este mai absurd, cu atât apartenența celor care îl acceptă și îl propagă este mai sigură.
Contrastrategia cunoaște două faze: contracararea informației false cu informații adevărate, verificate și, ulterior, vehemența antipropagandiștilor. Însă, în ambele faze, apare instantaneu, în grupul țintit de antipropagandă, suspiciunea: De ce se străduiește atât de mult să mă convingă?
Membrii grupurilor țintite de propagandă sunt uniți prin nostalgia față de trecut, pesimism, moralism sexual, antiintelectualism, tradiționalism, mentalitate retrogradă, gustul pentru mituri și legende și religiozitate extremă, fie ea și numai declarativă. Progresul moral este văzut ca depravare și respins cu indignare zgomotoasă, iar tot grupul caută cu ardoare acea personalitate autoritară care să le ofere siguranța locului de muncă, oricare ar fi el, a unui acoperiș deasupra capului, oricum ar fi el, contra supunerii și adulării.
Propaganda înglobează în ea „banalitatea răului” în forma ei liniștitoare, cea care asigură adepților confortul convingerii fanteziste că tu nu ești rău când faci rău celui de lângă tine, pentru că acționezi în numele unui scop înalt și la ordinul unei voințe superioare. Că, dacă nimeni nu este în mod esențial bun sau rău, atunci și răul poate fi banal, neutru, indiferent, dezirabil, preferabil, indicat.
Ideile propagandistice urmăresc anihilarea voinței și liberului-arbitru, a curiozității, să impună o rutină a supunerii, să convingă oamenii că răul este bine și adevărul minciună și nu se va opri decât atunci când milioane de indivizi cu priviri goale vor porni cruciada absurdului împotriva rațiunii, bunului-simț și veridicității.
Ce putem face? Pe termen scurt, mai nimic. În timp și încă unul îndelungat, da. Educație, informație, supraveghere din partea instituțiilor statului, intervenție legislativă, o grilă cu totul și cu totul nouă, cu reguli noi, parametri noi, o nouă logică, care să conducă la modificarea punctului de vedere viciat. Nimic din ceea ce este „vechi” nu ajută, când acest „vechi” este legat indestructibil cu mitul, iraționalitatea, prejudecata; nu are niciun rost să încercăm îndreptarea „lemnului strâmb” pe care l-a lucrat atâta vreme și atât de eficient propaganda. Doar o cunoaștere nouă, inedită, aplicată unor minți fragede, neprelucrate, vor face deosebirea dintre un papagal care repetă ceea ce i se spune și ființa umană capabilă să înțeleagă și să spună lucruri noi, adecvate situației. Cheia stă în triunghiul inovație-creativitate-libertate, producător de gândire și comportament nou. Dificil, pentru că, realist privind lucrurile, determinismul istoric și psihologic intervine inevitabil în orice idee nouă prin transferul intergenerațional de cunoaștere și învățare, ceea ce ne îndeamnă la căutarea unor reguli de transmitere și interpretare a informațiilor prin transformare, nu preluare. Boala se caută în interiorul corpului – acolo trebuie căutată, în corpul social.
