Semantic, Dumnezeu se întinde atât de mult, încât își pierde sensul inițial și puterea. Devenit piatra care se rostogolește de pe munte, strivind o casă și oamenii din ea, sau energia chemată să ne vindece, o interjecție ori formulă de salut, mai este el Creatorul, materia spirituală, sau devine ceva atât de neclar și dezorganizat, încât niciun credincios nu mai știe în ce și cine să creadă și îi rămâne doar să creadă în credință?
De ce credem? Acest „de ce”, întrebare ultimă, absolută, în fața căreia știința se dă la o parte cu modestie, este preluat de religie lângă un „știu” nemulțumitor.
Apartenența la trib, tradiția, dorința de a păstra ceva din copilăria legată într-o măsură mai mică ori mai mare de practici religioase încântătoare (mersul la biserică alături de părinți, masa de Crăciun și darurile de sub brad), spaima de a te afla într-un univers în care materia nu este decât de natură fizică, jena de a admite că ai dubii și întrebări, sunt motive pentru care credința este de multe ori mai mult afișată decât simțită.
Teismul de paradă aruncă numele Creatorului în derizoriu. Cu siguranță, Dumnezeu are lucruri mult mai importante de făcut decât să aducă la timp metroul ori să pună mâna la repararea unei mașini, după cum nici la examene nu privește peste umărul candidatului nepregătit. Nu este vorba doar despre a-l confisca pe Dumnezeu și a-l coborî la nivel de asistent personal, un Dumnezeu privat, ci și de a te situa pe tine pe un loc mai înalt față de ceilalți, un loc privilegiat, o poziție din care te faci auzit de „colegul” supranatural. Apare aici și un fel de renunțare la responsabilități, o imposibilitate de a ne accepta erorile, greșelile, alegerile stupide, rătăcirile, defectele, viciile, aruncându-i-le pe toate în poală lui Dumnezeu: „Mi le-ai dat, descurcă-mă acum!”. Și-apoi, este admisibil să-l invoci pe Dumnezeu ca pe răzbunătorul orgoliului tău rănit? Ori ca fiind cel care-ți îmbolnăvește trupul pentru a-ți vindeca sufletul (cât de grotesc!)? Oare continua misiune de aflare a unui scop prim ne ocrotește de efectele devastatoare ale propriei futilități? Ce-am fi dacă n-am mai fi în atenția unui Creator? Am fi produsul evoluției și asta ar trebui să fie de ajuns, pentru că, în sec. XXI, avem chestiuni mai importante de rezolvat: criza climatică, crizele economice repetate, migrația, drepturile omului, recrudescența bolilor, inegalitatea socială, războaiele, inclusiv cele hibride. Nu trebuie să aibă viața un scop, fiecare dintre noi are o viață de trăit și atât. A ne întreba de ce suntem aici nu este oare cea mai clară dovadă de aroganță? De ce trebuie să fim importanți? De ce trebuie să avem o misiune?
Realitatea este că nu știm nimic despre Dumnezeu, nu știm dacă este bun sau neiertător, dacă răspunde la rugăciuni ori iartă păcate, dacă ne cunoaște cele mai ascunse gânduri și numărul de fire de păr de pe cap. Doar sperăm că nu suntem singuri. Toate argumentele privind existența lui se opintesc în conflicte morale și raționamente obscure, în jocuri de cuvinte fără legătură cu lumea reală. Nici Toma D’Aquino, nici Anselm de Canterbury nu au demonstrat că Dumnezeu există.
Nu suntem lăsați să „fim”; pentru tot ceea ce simțim, vedem, auzim, facem, putem, ni se oferă argumentul Dumnezeu.
Cel mai mult mă irită argumentul frumuseții, atât de subțire, care îi explică pe Schubert sau Monet prin existența lui Dumnezeu (este aici o doză zdravănă de invidie: nu este meritul lui Monet pentru minunatele lui tablouri și nici vina mea că eu pictez ca un babuin!)
Pe podium, pe un meritoriu loc doi, situez argumentul experienței personale, cel care poate fi înlăturat cu un dos de palmă de neuroștiințele care au demonstrat că în creierul uman funcționează un soft grozav, care face în așa fel încât imaginea sau sunetul se pot transforma în cu totul altceva când creierul primește informații compatibile cu mai multe modele de realitate. Neștiind ce să aleagă, creierul va alterna, construind viziuni, așa cum procedează în timpul somnului. Sau cum construiește în creierele copiilor prieteni imaginari pe care ei îi consideră reali și te cheamă să vă cunoașteți și să vă jucați împreună.
Pe locul al treilea, în huiduielile oamenilor de știință – argumentul golurilor. Ceea ce este ireductibil de complex trebuie să fi fost creat de Dumnezeu, deci ceea ce nu cunoaștem, omul religios va umple cu religie, oricât ar fi de fantezist acest lucru. Și totuși, viața, apariția vieții, universul sunt atât de complexe încât explicația intervenției divine este mult, mult prea simplistă. Cum se poate explica multitudinea de substanțe printr-una singură care este Dumnezeu? Înseamnă că Dumnezeu nu este simplu! Dar un Dumnezeu sofisticat nu convine minților simple, care alcătuiesc marea masă atrasă în biserici. Ideea unui proiectant suprem este de dezbătut, dar nu unul interesat de măruntele noastre păcate.
Fiecare cultură, fiecare societate, are o cultură, religia este omniprezentă, astfel încât ostilitatea față de ea nu își are rostul. Credințele, oricât de iraționale, odată intrate în cultură, rezistă și se dezvoltă, se diversifică, propagă de la o minte la alta magia, fantezia religioasă a nemuririi, a pedepsirii necredincioșilor, a credinței fără dovezi, a nașterii dintr-o fecioară, a organizării religiei de către o voință superioară.
Cine și-a închipuit, prin secolul XX, că religia se va retrage pe rafturile bibliotecilor, s-a înșelat. Apar de niciunde indivizi care nu au nimic de spus decât absurdități colorate și pe care oamenii, prinși în problemele zilnice, a căror rezolvare nu o mai văd, îi urmează ca pe Fluierașul din Hamelin. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă unui membru Beatles sau prințesei Diana le-ar fi dat prin cap să se îmbrace într-o robă albă, să ridice mâinile în sus și să vorbească despre salvare și pedeapsă divină.
Scutul credinței nu se execută cu blesteme, insulte și violențe, Dumnezeu nu are nevoie de o astfel de apărare sau nu ar trebui. Oare Isus s-ar însoți cu astfel de credincioși care propovăduiesc disprețul, izolarea, rasismul, misoginismul, opuse iubirii, mesajului cristic? Iată, omul religios poate fi brutal, inuman, după cum ateul ori agnosticul poate fi binevoitor, compătimitor, blând. Religia nu pune stavilă sentimentelor și comportamentelor inumane, după cum nu pune nici monopol pe bunătatea umană. Oamenii răspund pozitiv la testele morale din motive independente de religiozitate, pentru că setul de judecați morale a evoluat în milioane de ani fără a se lega definitoriu de credințele religioase.
Argumentul potrivit căruia dacă nu ar exista Dumnezeu, nu am mai avea nevoie să fim buni, este un mod de a gândi degradant pentru ființa umană și o lingușire, nimic moral aici, doar calcul ticălos și falsă credință, moralitate din frică ori pentru a atinge un scop, a obține un avantaj. A considera că ești mai bun pentru că ești credincios poate fi un mod de a-ți camufla nesiguranța în propria moralitate, teama că, dacă dispare supravegherea, nu ești capabil să-ți menții intacte principiile morale.
Ateii iubesc oamenii și sunt la fel de morali, cu nimic mai prejos decât credincioșii. Însă pentru aceștia din urmă este greu de înțeles, ei refuză să accepte o viață dusă pe alte criterii decât pedeapsă-răsplată divină. Atât de firavă să le fie oare credința, încât nu pot accepta că ceea ce este bun sau frumos nu este dat neapărat de Dumnezeu? Dar și aici s-a găsit un artificiu, un joc de cuvinte: ateii sunt credincioși care nu își recunosc credința. Atunci de ce credincioșii s-ar mai obosi să-i deteste pe atei?
În absența lui Dumnezeu, oamenii nu-și vor defini standardele morale după bunul plac, ci vor urma fundamente ca datoria și binele comunității. Realitatea este că, oricât am susține contrariul, nu ne bazăm moralitatea pe cărțile sfinte, pe care cei mai mulți nici nu le-au citit, ci pe evoluția omului ca animal social, pe consensul comunitar care stabilește ce este bine și ce este rău. Ne străduim să nu facem rău, să tratăm ființele vii cu respect, pe semenii noștri cu iubire și corectitudine, îi iertăm pe cei care ne-au greșit și ne cerem iertare pentru greșelile noastre, căutăm să învățăm, să ne perfecționăm, raționăm, cântărim faptele și acționăm în consecință pentru că acesta este procesul evolutiv în sine; nu îndoctrinarea și intoleranța ne-au clădit comunitatea. Timpul este cel care modifică preceptele morale fără putință de întoarcere; timpul împrăștie idei de la o minte la alta prin cărți, conversație, educație, așa cum se răspândea în urmă cu două mii de ani creștinismul. Unii mai repede, alții mai încet, toți vom ajunge acolo, chiar dacă vor apărea reculuri temporare, cum ar fi teocrația incipientă din SUA. Pe termen lung, progresul este ceea ce este – progres, mers înainte. Marile minți au fost mereu urmate, indiferent de religia lor, acesta este cel mai bun exemplu. Nimeni nu spune că drumul este scurt și ușor, dimpotrivă, pentru că suntem mai dispuși să acceptăm starea de post-specie decât pe aceea de post-religie, spunea Richard Dawkins. Din fericire, semnele se văd: Biserica nu mai face caz de iad, teologii moderni susțin că nu trebuie să luăm povestirile biblice în sens literal, ci alegoric, cu titlu de povață și îndreptar, iar Isus este cu adevărat o îmbunătățire uriașă față de Dumnezeul Vechiului Testament, crud și gelos.
Religia divide, din păcate. Nimeni nu poate pretinde că nu este așa. În numele religiei, se comit zilnic crime în lume. Preocuparea pentru nemurire, pentru ceea ce se crede a fi după moarte, pentru des-trupare, este bolnavă, stranie, anormală. Paradoxul este că, deși suntem convinși că există o viață după moarte mult mai bună și pretindem că abia așteptăm să fim primiți în rai, ne agățăm exact de aceasta pe care o avem, de existența noastră de acum. Ne uităm după îngeri și uităm să ne privim între noi; toată iubirea pentru Dumnezeu și niciun pic de înțelegere între noi și cei care nu se află în comunitatea noastră de credință.
Poate că nici nu ar trebui să ne luptăm atât unii cu alții, credincioșii cu ateii și toți cu agnosticii; poate că nu ar trebui să ne tot duelăm în argumente, dovezi, teorii, ci doar să acceptăm că nu știm. În viața asta, noi nu vom afla cum stăm, așa că de ce ne agităm atât?
