Să citești 27 de cărți din bibliografia școlară nu te face nici mai înțelept, nici mai omenos; pe unii chiar i-a făcut aroganți la modul infantil. Cărțile lui Ion Creangă sau ale lui Jules Verne nu au făcut din copilul de școală un Montaigne, cel mult un adult capabil să ducă la bun sfârșit două sute de pagini ușurele, mediocre, de literatură de nivel primar. Nimic mai mult decât un început, un exercițiu al cititului care, dacă nu se menține ulterior celor douăsprezece clase cu cărți și nume importante ale literaturii, istoriei, filosofiei ori științelor, nu înseamnă altceva decât o temă de vacanță bifată.
Câți dintre adulți mai deschid o carte, de bunăvoie, din curiozitate ori plăcere, măcar o dată pe an? Statistica privind cititul în România este îngrijorătoare și rușinoasă, chiar dacă pe social media marea majoritate se prezintă ca împătimită a cititului și a vizitării librăriilor și târgurilor de carte (nu a fost cazul anul acesta!).
„Pe vremea mea” — aceste cuvinte repetate obsesiv de generația părinților nu arată decât că ei sunt la fel de convinși că, după ei, nu va mai crește iarba de prostia urmașilor lor, așa cum erau și părinții lor „pe vremea lor”. Nicio generație de copii nu este îndeajuns de bună pentru părinții și profesorii lor: nu învață îndeajuns, nu citesc îndeajuns, nu sunt respectuoși îndeajuns; în general, nu te poți baza pe ei. Curat exemplu de memorie selectivă! Și, ciudat în același timp, când realizezi că acești copii sunt rezultatul creșterii și educației date de aceiași adulți nemulțumiți.
Da, copiilor nu le plac cărțile pe care le-au citit cu plăcere părinții lor, cum nu le place muzica pe care ei o ascultă sau hainele pe care ei le poartă. Au muzica lor, hainele lor, vocabularul lor (de la „nasol” și „mișto” la „gen” au trecut treizeci de ani, mai uită omul…), deci vor și cărțile lor. Muzica nu o putem controla, ea circulă liber; despre haine se observă că adulții se îndeasă în blugii și tricourile tinerilor, dar cărțile nu — nu se acceptă această libertate de a alege lecturile. Neapărat elevul trebuie să „moară de plictiseală” cu Ion, Nică, Olguța și Adolescentul miop, în timp ce rafturile librăriilor gem de cărți minunate, scrise pentru copii născuți în secolul XXI, nu în secolul XIX.
Sigur că este util să „ieșim” din secolul nostru, să urmărim evoluția literaturii, a culturii, dar orice depășește satisfacerea curiozității și nivelul general de cunoștințe devine neplăcere atunci când i se impune elevului, an după an, același tip de lecturi: aceleași basme, aceleași amintiri ale copilăriei pe uliță, aceiași codri.
Cred că este important pentru copilul de vârstă școlară, în procesul de formare intelectuală, să fie încurajat și învățat să-și alcătuiască o bibliotecă personală, potrivită secolului în care trăiește, să-și formeze gustul pentru citit, să caute plăcerea lecturii. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul scriitorilor în viață, nu trebuie să așteptăm să moară pentru a-i introduce în programa școlară. E drept, este greu de realizat din cauza orgoliilor imense, fiecare scriitor considerându-se îndreptățit să fie consultat.
Există o replică a adulților, potrivit căreia elevul studios, dacă are curiozități legate de cărți ce nu se află în programa școlară, le poate citi în timpul liber. Însă și această replică se poate întoarce: dacă un elev este curios să citească ce s-a scris în urmă cu două-trei secole, o va putea face tot în timpul liber, ca hobby.
Este dureros să urmărești cum o copilă de clasa a cincea este ținta ironiei adulților pentru motivul că o depășesc cărțile din lista profesorului. Să luăm ca exemplu „Amintiri din copilărie”, în care I. Creangă folosește atât de multe regionalisme, arhaisme și expresii idiomatice, încât micul cititor este lipsit de plăcerea lecturii, fiind nevoit să consulte dicționarul (dicționarele!) la fiecare două-trei cuvinte. Cui îi folosește acest lung exercițiu de decodare a textului și la ce? Vocabularul nu se îmbogățește cu termeni care nu vor fi niciodată folosiți, uitați în câteva zile de la reținerea obligatorie.
Alt exemplu ar fi „Romanul adolescentului miop”, căruia i se poate reproșa bariera culturală. Sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Ceea ce i se prezintă elevului din secolul XXI este fie barieră lingvistică și mod de viață rural tradițional, fie snobism, elitism cultural, rigiditate socială. În cea mai mare parte, teme pe placul unui filolog sau ale unui profesor care confundă biblioteca facultății cu catedra clasei a cincea, deloc destinate atragerii unui copil din generația Alpha, nativ digital, dinamic și educat prin platforme, supus unor schimbări societale profunde.
Desigur, trecerea de la povestea de dragoste dintre Dănuț și Monica și de la caprele Irinucăi la teme actuale — ecologie, tehnologie, science-fiction, neurodiversitate, inteligență emoțională etc. — este extrem de dificilă pentru profesori și părinți. Dar, cândva, acest salt trebuie făcut, altfel generațiile următoare de elevi vor fi pierdute pentru lumea cărților fără benzi desenate, iar doar câțiva cercetători vor mai tresări la „Fahrenheit 451”.
