Diferențele dintre cifrele naționale privind traficul de persoane pot reflecta modul în care statele membre identifică și numără victimele, nu neapărat amploarea reală a fenomenului, arată un studiu publicat la 28 iulie de EU Anti-Trafficking Hub. Unele țări includ persoanele considerate victime de serviciile sociale și organizațiile specializate, în timp ce altele raportează către Eurostat numai cazurile recunoscute formal de poliție, procurori sau alte autorități.
Pe scurt
-
Studiul analizează sistemele folosite în toate cele 27 de state membre pentru colectarea și raportarea statisticilor privind victimele, suspecții, persoanele urmărite penal, condamnările și formele de exploatare.
-
Cel puțin 13 state membre transmit Eurostat numai date despre victimele identificate formal, chiar dacă unele colectează separat și informații despre victime prezumate sau persoane asistate de ONG-uri.
-
Numai șase state membre raportează suspecți pentru folosirea conștientă a serviciilor oferite de victime ale traficului de persoane, o infracțiune pentru care colectarea datelor a devenit obligatorie.
-
Zece state membre folosesc sisteme fragmentate, în care mai multe instituții păstrează baze de date separate, iar integrarea centrală este limitată.
-
De la 15 iulie 2026, statele membre trebuie să aplice toate categoriile statistice prevăzute de Directiva UE revizuită privind combaterea traficului de persoane.
Studiul a fost comandat de Direcția Generală Migrație și Afaceri Interne a Comisiei Europene și examinează modul în care cele 27 de state membre colectează, administrează și transmit către Eurostat informațiile privind traficul de persoane. Analiza se bazează pe cercetare documentară, 81 de interviuri naționale, trei interviuri cu instituții și agenții europene, un sondaj cu 51 de răspunsuri din 21 de state membre și două ateliere cu autoritățile naționale.
Documentul nu măsoară numărul real al victimelor și nu înlocuiește statisticile anuale publicate de Eurostat. El analizează infrastructura din spatele cifrelor: cine poate identifica o victimă, ce definiții sunt folosite, ce instituții furnizează date, cum sunt urmărite cazurile și ce informații ajung în statistica oficială europeană.
Autorii constată că statele membre au făcut progrese importante în ultimul deceniu. Toate dispun de forme de colectare și raportare a datelor, iar unele au baze centralizate, identificatori unici, sisteme automate de transfer și verificări destinate prevenirii dublei numărări.
Diferențele rămân însă suficient de mari pentru a afecta comparațiile. Un număr mai ridicat de victime raportate într-un stat membru poate indica o capacitate mai bună de identificare și includerea mai multor surse, fără să demonstreze automat că traficul de persoane este mai răspândit acolo.
În sens invers, o cifră redusă poate rezulta dintr-un sistem care numără numai persoanele ajunse în proceduri penale. Victimele care primesc sprijin de la ONG-uri, servicii sociale sau alte structuri, dar nu cooperează cu poliția ori nu sunt recunoscute formal, pot rămâne în afara datelor transmise Eurostat.
Una dintre diferențele centrale privește distincția dintre victimele identificate și cele prezumate. Victima identificată este persoana recunoscută formal în urma procedurii naționale aplicabile. Victima prezumată îndeplinește indicatorii traficului de persoane, dar nu a fost încă recunoscută formal sau a refuzat identificarea juridică.
Cel puțin 17 state membre folosesc într-o anumită formă noțiunea de victimă prezumată. Practicile de raportare sunt însă diferite, iar cel puțin 13 state membre transmit către Eurostat numai victimele identificate formal.
Acestea sunt Austria, Bulgaria, Croația, Cehia, Danemarca, Irlanda, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovenia, Spania și Suedia. În unele dintre aceste țări, datele despre victimele prezumate există în rapoarte ale ONG-urilor, mecanismelor de referire sau serviciilor de asistență, dar nu intră în statistica oficială europeană.
Situațiile naționale nu sunt identice. În unele cazuri, organizațiile neguvernamentale pot identifica sau preidentifica victime și pot transmite informații autorităților. În altele, numai poliția, procurorii sau structurile desemnate legal pot realiza identificarea care permite includerea în statisticile oficiale.
Raportul recomandă includerea prioritară a victimelor prezumate în datele transmise Eurostat. Autorii consideră că limitarea statisticilor la persoanele recunoscute formal poate exclude victime care nu intră în procedurile penale și poate subestima dimensiunea fenomenului.
Includerea unei game mai largi de surse creează însă riscul ca aceeași persoană să fie numărată de mai multe ori. O victimă poate apărea în datele poliției, ale unui ONG, ale unui serviciu de asistență și ale sistemului judiciar.
Cel puțin 18 state membre folosesc măsuri pentru evitarea dublei numărări. Acestea includ coduri unice anonimizate, validarea automată a bazelor de date, verificări manuale, întâlniri între instituțiile furnizoare și alegerea unei singure surse pentru raportarea oficială.
Problema nu este complet rezolvată. Fragmentarea bazelor de date și traseele diferite prin care o persoană poate fi identificată fac dificilă confirmarea faptului că fiecare victimă apare o singură dată.
Unele măsuri de prevenire a duplicării pot produce efectul opus. Excluderea victimelor prezumate sau a datelor provenite de la anumite organizații reduce riscul ca aceeași persoană să fie numărată de două ori, dar poate lăsa victime reale în afara statisticilor.
Studiul identifică zece state membre cu sisteme fragmentate și integrare centrală minimă: Belgia, Cipru, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Polonia și Slovenia. În aceste țări, diferiți actori colectează informații în propriile sisteme, iar datele agregate sunt ulterior transmise unui minister sau institut statistic.
Modelul poate produce definiții și metodologii diferite, acoperire incompletă și dificultăți în verificarea calității. Irlanda și Polonia au indicat că pregătesc politici sau schimbări legislative pentru o mai mare centralizare.
Sistemele centralizate nu garantează automat o imagine completă. O bază construită aproape exclusiv din dosarele poliției, procurorilor și instanțelor poate fi coerentă tehnic, dar poate exclude victimele cunoscute numai de serviciile sociale sau de organizațiile care oferă asistență.
Raportul arată că ministerele sunt implicate în colectarea datelor în toate cele 27 de state membre. Poliția și ONG-urile specializate apar în sistemele a 22 de țări, procurorii în 20, iar poliția de frontieră în 16.
Inspectoratele de muncă, institutele naționale de statistică și serviciile pentru migrație sau azil sunt implicate în câte 15 state membre. Sindicatele, serviciile medicale, autoritățile locale și avocații participă mult mai rar, deși pot intra în contact cu persoane care nu sunt vizibile pentru poliție.
Niciun stat membru nu include toate categoriile de actori care ar putea furniza informații relevante. Studiul atrage atenția în special asupra serviciilor de protecție a copilului, structurilor medicale, sindicatelor, inspectoratelor de muncă și autorităților pentru migrație.
Aceasta înseamnă că lipsurile din statistici nu provin exclusiv din caracterul ascuns al traficului de persoane. O parte dintre cazuri sau suspiciuni sunt deja cunoscute la nivel național, dar informațiile nu sunt integrate sistematic în cifrele oficiale.
O altă problemă privește datele despre autorii infracțiunilor. Majoritatea statelor membre raportează informații despre suspecți, persoane urmărite penal și condamnate, însă defalcările după forma de exploatare și evoluția dosarului sunt incomplete.
Numai 14 state membre defalcă complet deciziile procurorilor în funcție de rezultat. Șase nu fac deloc această distincție, iar alte șapte o fac numai parțial. Acest lucru îngreunează urmărirea cazurilor de la suspiciunea inițială până la trimiterea în judecată, achitare sau condamnare.
Informațiile sunt și mai reduse pentru infracțiunea de folosire conștientă a serviciilor oferite de o victimă a traficului. Directiva revizuită obligă statele membre să sancționeze această conduită atunci când utilizatorul știe că persoana care furnizează serviciul este victima traficului.
Numai Cipru, Letonia, Lituania, România, Slovenia și Suedia au raportat date despre numărul persoanelor suspectate pentru această infracțiune. Optsprezece state membre nu înregistrează asemenea date, iar Bulgaria, Croația și Finlanda le colectează numai parțial.
În unele țări, folosirea serviciilor unei victime nu a fost încă introdusă ca infracțiune distinctă sau este inclusă într-o categorie mai largă, ceea ce împiedică separarea cazurilor în statisticile transmise Eurostat.
Directiva revizuită extinde și formele de exploatare care trebuie urmărite, prin includerea exploatării maternității surogat, a căsătoriei forțate și a adopției ilegale, atunci când sunt întrunite condițiile traficului de persoane.
Sistemele naționale nu sunt încă adaptate uniform. Douăzeci și cinci de state membre pot raporta cel puțin parțial cazurile legate de căsătorie forțată, 18 au o categorie pentru adopția ilegală, iar 14 pentru exploatarea maternității surogat.
Faptul că o categorie există nu înseamnă că au fost înregistrate cazuri. Unele state au introdus opțiunea în formulare pentru a putea raporta eventuale situații viitoare, în timp ce altele înregistrează noile forme într-o categorie generală precum „alte forme de exploatare”.
Folosirea acestei categorii poate ascunde diferențele dintre exploatarea pentru activități criminale, cerșetorie forțată, căsătorie forțată, adopție ilegală și alte situații. În lipsa unor coduri distincte, autoritățile nu pot analiza separat răspândirea fiecărei forme.
Studiul identifică și diferențe între termenii folosiți pentru cetățenie, naționalitate și țara de origine. Toate statele membre colectează vârsta și sexul victimelor, dar numai 16 înregistrează explicit cetățenia, deși aceasta este variabila cerută de directivă.
Nouăsprezece state membre urmăresc naționalitatea, iar aproximativ jumătate înregistrează țara de origine. În unele sisteme, termenii sunt folosiți interschimbabil, ceea ce afectează comparația între țări.
Începând cu 15 iulie 2026, statele membre trebuie să aplice integral obligațiile statistice din directiva revizuită. Ele trebuie să asigure existența unui sistem pentru producerea datelor anonimizate și să transmită anual Comisiei informațiile solicitate.
Datele trebuie să acopere victimele identificate și prezumate, suspecții, persoanele urmărite penal și condamnate, rezultatul deciziilor judiciare, formele de exploatare și infracțiunea privind folosirea conștientă a serviciilor victimelor.
Pentru datele din anul precedent, termenul normal de transmitere este 30 septembrie, iar în situațiile în care acesta nu poate fi respectat, cel târziu 31 decembrie. Informațiile vor alimenta statisticile publice ale Eurostat și rapoartele Comisiei privind combaterea traficului de persoane.
Raportul recomandă statelor membre să clarifice mandatele juridice pentru colectarea și schimbul de date, să includă mai multe organizații în sistemele naționale și să creeze structuri de coordonare care pot centraliza informațiile provenite din surse diferite.
Autorii recomandă și baze de date centralizate sau interoperabile, proceduri comune de curățare a datelor, identificatori care protejează viața privată, verificări pentru eliminarea duplicatelor și formarea personalului care introduce informațiile.
Comisia și Eurostat ar urma să continue schimburile de experiență între statele membre și să ofere orientări suplimentare privind definițiile, categoriile și protocoalele de raportare.
Studiul a fost realizat pentru DG Migrație și Afaceri Interne în cadrul activității EU Anti-Trafficking Hub. Concluziile și recomandările aparțin autorilor și nu reprezintă automat poziția oficială sau o decizie a Comisiei Europene.
Directiva UE privind prevenirea și combaterea traficului de persoane a fost revizuită în 2024 pentru a acoperi noi forme de exploatare, folosirea tehnologiilor digitale și cumpărarea conștientă a serviciilor oferite de victime. Modificările au introdus și obligații mai clare privind colectarea și transmiterea anuală a datelor.
Înaintea noilor reguli, raportarea către Eurostat s-a dezvoltat în principal printr-un mecanism voluntar început în 2013. Procesul a îmbunătățit disponibilitatea informațiilor, dar nu a eliminat diferențele dintre sistemele naționale.
Statisticile oficiale nu pot măsura persoanele care nu au fost detectate de nicio autoritate sau organizație. Ele pot însă deveni mai complete prin integrarea datelor deja existente la poliție, servicii sociale, ONG-uri, instanțe, inspectorate de muncă și alte instituții care intră în contact cu victimele.