Cel puțin 13 state UE exclud victimele prezumate ale traficului de persoane din datele transmise Eurostat

Cel puțin 13 state membre transmit Eurostat numai date despre victimele traficului de persoane care au fost identificate formal, chiar dacă ONG-urile, serviciile sociale sau alte organisme naționale cunosc și persoane considerate victime prezumate. Un studiu realizat pentru Direcția Generală Migrație și Afaceri Interne a Comisiei Europene arată că această diferență de raportare poate exclude din statisticile oficiale o parte a victimelor și poate face comparațiile dintre țări dificil de interpretat.

Statisticile europene privind traficul de persoane sunt construite din datele colectate separat de cele 27 de state membre. Poliția, procurorii, instanțele, ministerele, serviciile de migrație, inspectoratele de muncă și organizațiile neguvernamentale pot cunoaște cazuri diferite, iar informațiile nu ajung întotdeauna în aceeași bază de date.

Studiul a analizat modul în care fiecare stat identifică victimele, ce instituții colectează informațiile, cum sunt evitate înregistrările repetate și ce date sunt trimise Eurostat. Cercetarea nu stabilește numărul real al victimelor și nu compară direct amploarea traficului în statele membre.

Diferența centrală este cea dintre victima identificată formal și victima prezumată. O persoană identificată formal a fost recunoscută drept victimă de autoritatea sau organizația căreia legislația națională îi atribuie această competență.

Procedura poate implica poliția, procurorii, un mecanism național de referire, servicii specializate sau alte organisme autorizate. Momentul în care persoana primește statutul diferă între state și nu presupune întotdeauna existența unei condamnări sau chiar finalizarea unui proces penal.

Victima prezumată îndeplinește indicatori care sugerează că a fost exploatată, dar nu a fost recunoscută formal. Persoana poate fi încă evaluată, poate evita contactul cu poliția, poate refuza participarea la procedură sau poate primi sprijin fără să intre într-un dosar penal.

Eurostat folosește noțiunea mai largă de victime înregistrate, care le include atât pe cele identificate formal, cât și pe cele prezumate. Definițiile metodologice oferite până acum statelor sunt însă orientări și nu au fost aplicate uniform în legislațiile și sistemele naționale.

Studiul arată că cel puțin 17 state folosesc într-o formă sau alta definiția victimei prezumate. Aplicarea definiției nu garantează însă că persoanele respective sunt incluse în statisticile oficiale trimise la nivel european.

În unele țări, informațiile sunt colectate de organizații neguvernamentale, centre de asistență sau servicii sociale, dar rămân în baze de date separate. Ele pot apărea în rapoarte despre sprijinul acordat fără să fie incluse în seria statistică transmisă Eurostat.

Bulgaria, de exemplu, își bazează statisticile oficiale în principal pe victimele recunoscute în cadrul procedurilor de aplicare a legii și al celor judiciare. Persoanele semnalate de ONG-uri, servicii sociale, comisii locale sau administrația națională anti-trafic nu sunt integrate sistematic în baza oficială transmisă Eurostat.

Această metodă reduce riscul ca aceeași persoană să fie numărată de mai multe ori, deoarece cazul intră în statistică într-un moment formal al procedurii. Ea exclude însă persoanele care nu ajung în sistemul penal sau al căror caz nu este continuat de autorități.

În Cehia, ONG-urile pot identifica persoane care nu doresc sau nu pot participa la programul oficial al Ministerului de Interne. Datele apar în rapoartele privind serviciile oferite de organizații, dar nu în statisticile oficiale despre victime.

Danemarca nu include victimele prezumate în seria statistică și cere identificarea persoanei pentru accesul la măsurile prevăzute prin planul național. Datele unor ONG-uri pot exista separat, fără să intre în raportarea oficială.

În Estonia, persoanele cunoscute de serviciile de sprijin sunt înregistrate pentru gestionarea asistenței și monitorizare. Pentru raportarea către Eurostat sunt folosite însă victimele înregistrate în procedurile oficiale.

Franța colectează separat date despre victimele prezumate semnalate de ONG-uri. Aceste date nu sunt incluse în statisticile poliției sau justiției folosite pentru raportarea europeană.

Germania poate acorda sprijin și o perioadă de reflecție unei persoane înaintea identificării formale. Informațiile despre asemenea cazuri sunt colectate la nivel național, dar victimele prezumate nu sunt incluse în cadrul de raportare către Eurostat.

În Irlanda, raportorul național publică informații primite de la instituții și organizații ale societății civile despre posibile victime. Studiul precizează că acestea nu sunt considerate statistici oficiale și nu sunt incluse în datele oficiale.

În Lituania, rapoartele naționale pot prezenta atât victime prezumate, cât și persoane identificate. Tabelul comparativ al studiului indică însă că raportarea transmisă Eurostat este limitată la categoria identificată formal.

Polonia include în statisticile oficiale numai victimele recunoscute formal. Persoanele care nu au fost confirmate prin proceduri judiciare sau de procuratură nu apar în cifrele naționale oficiale.

În Spania, ONG-urile colectează informații despre victime, dar acestea nu sunt introduse în baza națională folosită pentru raportarea oficială. Datele transmise se bazează pe persoanele identificate formal.

Suedia construiește statisticile oficiale din cazurile înregistrate în sistemul poliției. Persoanele identificate de Agenția pentru Egalitate de Gen, Agenția pentru Migrație sau organizații neguvernamentale nu sunt integrate din cauza dificultăților privind suprapunerea, calitatea și protecția datelor.

Slovenia include ambele categorii în unele rapoarte naționale, însă studiul indică neclarități privind transmiterea victimelor prezumate către Eurostat și clasifică țara între statele care raportează numai victime identificate formal.

Alte state folosesc o abordare mai largă. Belgia include persoanele care intră în procedura de protecție și asistență, chiar dacă unele nu au fost încă identificate formal de procuror. Cele trei centre specializate autorizate pot realiza o identificare preliminară.

În Țările de Jos, toate persoanele detectate de autorități sau ONG-uri sunt incluse în registrul național pe baza existenței unor indicii. Sistemul nu dispune de o singură autoritate desemnată pentru identificarea formală.

Portugalia include atât victimele identificate, cât și cele prezumate. România este prezentată în tabelul detaliat ca incluzând ambele categorii în statisticile oficiale, deși o notă de subsol din raport o plasează contradictoriu în grupul statelor care raportează numai victime identificate.

Aceste diferențe influențează direct cifrele. Un stat care include persoanele identificate de ONG-uri și serviciile sociale poate raporta mai multe victime decât unul care numără numai cazurile ajunse la poliție sau procuratură.

Un număr mai mare nu indică automat o prevalență mai ridicată a traficului. Poate reflecta o rețea mai activă de identificare, includerea mai multor furnizori de date și o definiție mai largă a persoanelor înregistrate.

În același mod, un număr redus poate reflecta un sistem mai restrictiv, nu neapărat mai puține victime. Persoanele exploatate pot evita autoritățile din cauza fricii, dependenței față de traficant, statutului de ședere, neîncrederii sau riscului de represalii.

Raportul arată că niciun stat nu include toate instituțiile și organizațiile care ar putea contribui cu informații. Ministerele sunt implicate în toate cele 27 de țări, iar poliția și ONG-urile specializate apar în câte 22 de sisteme naționale.

Procurorii contribuie în 20 de state, iar poliția de frontieră în 16. Inspectoratele de muncă, agențiile statistice și serviciile de migrație și azil sunt implicate fiecare în aproximativ 15 state.

Actorii din sănătate, autoritățile locale și sindicatele participă mult mai rar. Studiul arată că aceștia pot întâlni victime care nu apar în evidențele poliției, în special persoane exploatate prin muncă sau minori aflați în servicii de protecție.

Excluderea acestor surse produce goluri chiar atunci când informațiile există. Problema nu este limitată la caracterul ascuns al traficului, deoarece o parte dintre cazuri sunt cunoscute unor organizații, dar nu sunt integrate în statisticile oficiale.

Modelele naționale diferă și prin organizare. Unele state au baze centralizate în care mai multe instituții pot introduce date, iar altele extrag automat informații din sistemele poliției, procurorilor și instanțelor.

Zece state folosesc modele fragmentate, în care organizațiile păstrează baze separate, iar o autoritate centrală primește numai totaluri agregate. Aceste sisteme măresc riscul unor definiții incompatibile, date incomplete și înregistrări repetate.

Sistemele construite în jurul justiției penale sunt mai ușor de standardizat, dar exclud frecvent victimele care primesc sprijin fără să participe la proceduri. Sistemele care includ ONG-uri și servicii sociale oferă o imagine mai largă, dar trebuie să împiedice numărarea repetată a aceleiași persoane.

Cel puțin 18 state folosesc mecanisme pentru evitarea înregistrărilor duplicate. Acestea includ coduri individuale anonimizate, compararea caracteristicilor cazurilor, baze centralizate, verificări manuale și algoritmi care semnalează înregistrările asemănătoare.

Evitarea dublei numărări poate produce la rândul ei excluderi. Unele state renunță la datele provenite de la anumite organizații atunci când nu pot confirma dacă persoanele apar deja în evidențele poliției.

Studiul menționează cazul Slovaciei, unde excluderea victimelor potențiale este folosită pentru reducerea riscului de suprapunere, ceea ce poate conduce la subreprezentarea fenomenului.

Suedia nu mai include unele surse deoarece lipsa unui identificator comun împiedică verificarea duplicatelor între instituții. În Finlanda, o parte dintre datele sistemului de asistență nu este transmisă Eurostat din cauza riscului de suprapunere cu poliția.

Noile reguli europene încearcă să reducă aceste diferențe. Directiva anti-trafic revizuită obligă statele să dețină un sistem pentru înregistrarea și producerea de date statistice anonimizate și să transmită anual informațiile Comisiei.

Raportarea trebuie să includă victime identificate și prezumate, cu separarea datelor după sex, vârstă, cetățenie, forma exploatării și organizația care a înregistrat persoana.

Statele trebuie să transmită și date despre suspecți, persoane urmărite penal și condamnate, precum și despre rezultatele procedurilor. Sunt prevăzute informații referitoare la folosirea în cunoștință de cauză a serviciilor oferite de victime.

Studiul a fost finalizat în mai 2026, înaintea termenului de 15 iulie 2026 stabilit pentru transpunerea directivei revizuite. El descrie sistemele și practicile observate în perioada de pregătire a trecerii de la raportarea voluntară la obligația anuală.

Documentul nu verifică dacă toate statele au modificat ulterior regulile sau sistemele până la expirarea termenului. Constatările reprezintă baza de plecare folosită pentru evaluarea progreselor viitoare.

Autorii recomandă includerea cu prioritate a victimelor prezumate în datele transmise Eurostat, armonizarea definițiilor și introducerea unor categorii comune pentru vârstă și formele de exploatare.

Raportul recomandă și mandate juridice clare pentru instituțiile și organizațiile care furnizează date. Reglementările privind protecția informațiilor sunt interpretate uneori atât de strict încât împiedică transmiterea datelor, deși statisticile finale sunt anonimizate.

Sistemele centralizate ar trebui să poată integra informații de la autorități și, unde este posibil, de la ONG-uri și alte organizații care lucrează direct cu victimele. Sunt recomandate identificatoare care protejează viața privată și proceduri de verificare a calității.

Studiul a fost comandat de Direcția Generală Migrație și Afaceri Interne și realizat în cadrul sprijinului tehnic pentru Centrul european de combatere a traficului de persoane. Concluziile și recomandările aparțin autorilor și nu reprezintă automat poziția oficială a Comisiei Europene.

Cercetarea a inclus analiza documentelor naționale, 81 de interviuri în cele 27 de state, trei interviuri la nivel european și un sondaj la care au răspuns 51 de organizații din 21 de țări.

Documentul se concentrează asupra metodelor de colectare și raportare. El nu analizează numărul total de victime înregistrate și nu estimează dimensiunea reală a traficului de persoane.

Statisticile oficiale măsoară cazurile detectate și înregistrate de sistemele naționale. Ele nu pot include automat persoanele care nu au fost observate de autorități sau organizații și nici cazurile care nu sunt raportate.

Diferențele metodologice trebuie, prin urmare, analizate înaintea comparării cifrelor între state. O variație poate proveni din definiții, instituțiile incluse, sistemele informatice sau etapa în care persoana este numărată.