Adunările cetățenești se extind în Europa, dar influența lor asupra deciziilor rămâne greu de măsurat

Adunările cetățenești au trecut în ultimii ani de la experimente punctuale la mecanisme recurente sau chiar permanente în mai multe sisteme politice europene, dar extinderea lor nu demonstrează automat că cetățenii exercită o influență mai mare asupra deciziilor publice. O analiză publicată de Carnegie Europe susține că dezbaterea trebuie să se deplaseze acum de la numărul acestor inițiative către impactul lor concret, modul în care autoritățile răspund recomandărilor și legătura lor cu instituțiile reprezentative.

În modelul deliberativ, un grup selectat pentru a reflecta diversitatea populației primește informații despre o problemă, ascultă experți și perspective diferite, discută compromisurile posibile și formulează recomandări. OECD distinge aceste procese de consultările publice obișnuite: participanții nu sunt invitați numai să își exprime opiniile existente, ci să analizeze informații și argumente înainte de formularea unei poziții colective.

Utilizarea unor asemenea mecanisme s-a extins puternic. Baza de date OECD privind procesele deliberative reprezentative a identificat 716 cazuri în 28 de state OECD între 1979 și 2023, implicând peste 80.000 de cetățeni selectați aleatoriu. Datele nu se referă exclusiv la Europa și nu măsoară automat impactul politic al proceselor, dar arată trecerea deliberării cetățenești de la inițiative izolate către o practică utilizată repetat de autoritățile publice.

Europa include deja mai multe modele în care participarea nu mai este organizată ca un eveniment singular. Parlamentul Comunității Germanofone din Belgia operează Bürgerdialog, un sistem care combină un consiliu permanent al cetățenilor cu adunări tematice ale căror membri sunt selectați prin tragere la sorți. Consiliul are rolul de a propune temele viitoarelor adunări și de a urmări ce se întâmplă cu recomandările formulate.

Bruxelles a ales o formulă diferită, integrată direct în activitatea parlamentară regională. Comisiile deliberative reunesc trei sferturi cetățeni selectați aleatoriu și un sfert parlamentari. Cetățenii și aleșii analizează împreună o temă și formulează recomandări care sunt apoi tratate în Parlament. Până în 2026, mecanismul fusese folosit pentru teme precum lipsa de adăpost, 5G, biodiversitatea, locuințele, mobilitatea, tineretul și curățenia publică.

Parisul are la rândul său o Adunare cetățenească formată din 100 de locuitori selectați prin tragere la sorți. Membrii pot formula propuneri și întrebări pentru Consiliul Parisului, iar municipalitatea a introdus un mecanism de urmărire prin care trebuie să revină public asupra măsurilor adoptate în urma activității adunării. Structura oferă astfel un exemplu al uneia dintre problemele pe care literatura despre deliberare încearcă să le rezolve: recomandările trebuie conectate la o procedură prin care autoritatea explică ulterior ce a făcut cu ele.

La nivelul UE, Comisia Europeană organizează European Citizens’ Panels cu câte 150 de persoane selectate aleatoriu din toate cele 27 de state membre. Peste 1.000 de persoane participaseră în ultimii cinci ani la paneluri pe teme precum bugetul european, pregătirea pentru crize sau combaterea urii, potrivit Comisiei.

Cel mai recent ciclu a început în septembrie cu un panel privind reziliența democratică. Participanții urmează să formuleze recomandări care vor fi transmise Comisiei și integrate în activitatea acesteia privind consolidarea democrației. În cazul bugetului UE 2028–2034, Comisia afirmă că mai multe dintre cele 23 de recomandări formulate de un panel anterior au fost reflectate în propunerea sa pentru următorul cadru financiar multianual.

Pentru Richard Youngs, autorul analizei Carnegie Europe, această răspândire schimbă însă întrebarea principală. Existența mai multor adunări nu mai este suficientă pentru a evalua succesul democrației deliberative. El susține că aceste mecanisme trebuie analizate în funcție de influența pe care o au asupra deciziilor, de relația lor cu parlamentele, partidele și administrațiile și de măsura în care participarea unor grupuri relativ mici produce efecte dincolo de participanții direcți.

Analiza avertizează în special împotriva concluziei că extinderea adunărilor cetățenești ar putea fi folosită ca dovadă directă pentru îmbunătățirea democrației în ansamblu. Probleme precum scăderea încrederii, polarizarea, presiunea asupra instituțiilor democratice sau ascensiunea actorilor politici anti-sistem pot evolua în paralel cu extinderea mecanismelor deliberative. Carnegie Europe nu demonstrează însă o relație cauzală între aceste tendințe și nu afirmă că adunările au provocat sau au agravat problemele democratice.

Nici OECD nu tratează simpla organizare a unei adunări drept garanție a influenței. Ghidurile sale recomandă definirea de la început a rezultatului așteptat, un proces reprezentativ de selecție, accesul la informații echilibrate, facilitarea deliberării și un răspuns al autorității la recomandări, împreună cu explicația motivelor pentru acceptarea sau respingerea lor. Instituționalizarea poate oferi continuitate și reduce dependența participării de disponibilitatea unui anumit guvern sau lider politic.

Prin urmare, disputa nu mai este în primul rând dacă adunările cetățenești pot fi organizate la scară europeană. Exemplele existente arată că pot funcționa de la nivel municipal până la cel al UE. Întrebarea mai dificilă este câtă autoritate trebuie să primească, cum se măsoară influența lor asupra politicilor și cum pot completa democrația reprezentativă fără să creeze o structură paralelă a cărei responsabilitate față de întregul electorat este neclară.

Analiza Carnegie Europe propune această trecere către o a doua etapă a democrației deliberative: mai puțină atenție acordată numărului de paneluri și mai multă evaluare a rezultatului lor. Exemple precum obligațiile de răspuns și urmărire introduse la Paris, integrarea cetățenilor și parlamentarilor în aceleași comisii la Bruxelles sau panelurile legate de inițiative concrete ale Comisiei oferă deja modele diferite pentru această problemă, fără să stabilească deocamdată un standard european unic.