Regulile PNRR cer publicarea celor mai mari 100 de beneficiari, în timp ce date mai ample rămân în sistemele de control

Publicul are acces obligatoriu la informații despre cei mai mari 100 de destinatari finali ai fondurilor PNRR din fiecare stat membru, în timp ce autoritățile colectează date mult mai detaliate despre traseul banilor pentru controale, audituri și investigații, a explicat Comisia Europeană la briefingul din 8 octombrie. Clarificarea vine după ce Curtea de Conturi Europeană a criticat limitele de transparență ale Mecanismului de redresare și reziliență, în special situațiile în care o instituție publică apare drept destinatar final, iar publicul nu vede apoi automat contractanții privați care execută lucrările sau serviciile.

Obligația publică este stabilită prin articolul 25a din Regulamentul MRR. Fiecare stat trebuie să mențină un portal ușor de utilizat cu cei 100 de destinatari finali care au primit cele mai mari sume pentru implementarea măsurilor din planul național și să actualizeze informația de două ori pe an. Pentru persoanele juridice trebuie publicată denumirea, un identificator fiscal sau echivalent, suma primită și măsurile la care aceasta se referă. Comisia centralizează aceste informații în Recovery and Resilience Scoreboard.

Lista celor 100 nu reprezintă însă întreaga bază de date folosită pentru protejarea intereselor financiare ale UE. Regulamentul cere statelor să colecteze și să asigure accesul la informații privind destinatarii finali, contractanții și subcontractanții, beneficiarii reali ai destinatarilor sau contractanților și măsurile finanțate. Aceste date trebuie să poată fi puse la dispoziția Comisiei, OLAF, Curții de Conturi și, unde este cazul, Parchetului European pentru verificări și investigații.

Diferența dintre informația disponibilă autorităților și cea accesibilă publicului a fost explicată de purtătorul de cuvânt al Comisiei Maciej Berestecki în briefingul din 8 octombrie, după întrebări legate de concluziile auditorilor europeni. Comisia a subliniat că statele colectează date mai ample decât cele care apar în lista publică a celor mai mari 100 de destinatari și că aceste informații pot fi folosite de organismele competente de audit și anchetă. Actualul regulament nu impune însă publicarea sistematică a întregului set de date.

Această diferență este una dintre principalele critici formulate de Curtea de Conturi Europeană într-un audit separat privind trasabilitatea și transparența MRR. Auditorii au concluzionat că fondurile pot fi urmărite într-o anumită măsură în sistemele administrative, dar informația publicată nu arată întotdeauna suficient de clar cine beneficiază în final de bani, cât a primit și care sunt costurile efective ale proiectelor.

Problema apare în special în cazul achizițiilor publice. O instituție, un minister, o primărie sau o altă entitate publică poate fi clasificată drept „destinatar final” pentru o investiție și poate apărea ca atare în lista celor mai mari 100. Investiția este însă executată în practică de una sau mai multe companii contractate pentru construcții, echipamente sau servicii. Regulamentul MRR nu extinde obligația de publicare a listei și la toate aceste firme și la sumele care ajung la ele.

Curtea a constatat că, în eșantionul analizat, organismele publice reprezentau peste jumătate din numărul destinatarilor incluși în listele celor mai mari 100 și peste 80% din valoarea asociată acestor liste. Cum o parte importantă din investiții este realizată ulterior prin contracte cu sectorul privat, auditorii consideră că publicarea exclusivă a destinatarului public poate opri vizibilitatea exact înainte de punctul în care banii intră efectiv în economia privată.

Aceasta nu înseamnă că autoritățile nu cunosc contractanții. Curtea arată că statele trebuie să colecteze date despre destinatari, contractanți, subcontractanți și beneficiari reali pentru trasabilitate și control, iar sistemele naționale au fost construite în moduri diferite pentru a îndeplini această obligație. Diferența privește caracterul public al datelor, nu existența lor în cadrul mecanismelor de verificare.

România oferă un exemplu relevant pentru această distincție. În auditul realizat de Curte, sistemul românesc se afla în grupul statelor care colectau sistematic datele necesare trasabilității, inclusiv informații privind destinatarii finali, contractanții și subcontractanții și costurile efective la nivelul măsurilor. Auditorii au inclus România, alături de Austria, Bulgaria, Estonia, Letonia și Malta, între sistemele în care datele necesare puteau fi colectate regulat, în loc să fie căutate ulterior de la instituțiile care implementau fiecare proiect.

Curtea a identificat însă separat o problemă în lista publică românească analizată în prima jumătate a lui 2025. România și Spania publicau sumele acordate destinatarilor, în timp ce articolul 25a cere publicarea sumelor efectiv primite. Autoritățile române au explicat auditorilor că utilizarea valorii acordate permite includerea mai devreme a unor destinatari mari, din momentul semnării contractelor. Constatarea ECA descrie situația din perioada auditului și nu dovedește că aceeași diferență a rămas neschimbată până în octombrie 2026.

Curtea remarcă și faptul că statele pot merge mai departe decât minimul stabilit de regulament. Bulgaria este indicată drept exemplul cel mai complet dintre cele zece state analizate, portalul său oferind informații despre toți destinatarii finali, contractanți și subcontractanți, sume plătite, stadiul implementării și proiectele la care participă fiecare entitate. Pentru auditori, acest exemplu arată că o transparență mai profundă este posibilă tehnic chiar dacă legislația actuală nu o impune tuturor statelor.

Comisia publică în paralel informații extinse despre aprobarea planurilor, modificările acestora, jaloane și ținte, cererile de plată și deciziile sale de evaluare. Curtea consideră că, din acest punct de vedere, MRR oferă un nivel bun de transparență asupra modului în care sunt luate deciziile și asupra progresului formal al planurilor. Critica sa privește etapa următoare, adică posibilitatea cetățeanului de a urmări banii de la bugetul european până la entitatea care execută efectiv proiectul și costul real al lucrărilor.

Auditorii recomandă ca viitoarele instrumente europene de finanțare să prevadă colectarea și publicarea sistematică a informațiilor pentru toți beneficiarii, destinatarii finali, contractanții și subcontractanții, inclusiv sumele angajate și plătite până la nivelul contractantului. Recomandarea este orientată în principal spre proiectarea viitoarelor instrumente și spre următoarele revizuiri ale regulilor financiare, nu reprezintă o modificare retroactivă a obligațiilor actuale pentru PNRR.

Problema rămâne relevantă și după încheierea perioadei de implementare a MRR la 31 august 2026. Statele au depus cererile finale de plată până la 30 septembrie, dar obligația privind listele celor mai mari 100 de destinatari continuă. Orientările Comisiei cer actualizări semestriale, iar ultima raportare este prevăzută pentru aprilie 2028 pentru a surprinde întârzierile dintre implementarea proiectelor și momentul în care datele privind destinatarii finali devin disponibile.

Astfel, informația disponibilă publicului și informația aflată la dispoziția instituțiilor de control nu trebuie confundate. Faptul că un contractant nu apare în lista celor mai mari 100 de destinatari nu înseamnă că autoritățile nu trebuie să îi cunoască identitatea sau că acesta scapă automat de verificări. Disputa dintre Comisie și auditori privește cât din traseul financiar pe care instituțiile îl pot urmări pentru control ar trebui să poată fi urmărit în mod direct și de cetățeni.