După secole de conflicte religioase și implicare în viața publică, începând cu sec. XX părea că religia se mulțumește cu supravegherea vieții private.
Urmărind linia teologiei politice, Carl Schmitt susținea că toate conceptele privind organizarea statului urmăresc concepte teologice și că politica nu poate fi separată de teologie. Poate da, poate nu. Cert este că spiritul valorilor creștine (iubirea, credința, speranța, iertarea, compasiunea, adevărul, dreptatea, devotamentul, pacea) a părăsit rugăciunea comunitară și privată, confiscat fiind de discursul politic care a deturnat sensul acestor valori pentru a le folosi selectiv și discreționar.
În politică, religia devine o marcă a identității și un scut împotriva schimbărilor sociale cu scopul obținerii puterii sau permanentizării puterii obținute. Discursul politic, împănat cu simboluri religioase, este interesat nu de relația dintre om și Dumnezeu, ci de apărarea tradițiilor, valorilor și identității de dușmani imaginari: iubirea, ascultarea și jertfa nu se mai adresează divinității, ci grupului, iar versetele biblice devin sloganuri.
Politicul își dorește controlul asupra religiei, dar religia, prin instituțiile sale, nu se abandonează controlului politic, doar îi furnizează limbajul și simbolurile necesare, chiar sprijinul direct pentru mobilizarea maselor împotriva „dușmanului” identificat cu răul biblic. Atașamentul cetățenilor, obținut pe linie religioasă, este mult mai profund și implică ascultarea necondiționată și activă, foarte convenabilă pentru interesul politic.
Politicul intuiește însă pericolul ascuns din religie, care constă în forța sa uriașă. Credința în divinitate este mult mai puternică decât atașamentul temporar față de un lider politic, oricât de carismatic – în definitiv este doar un om. Biserica poate fi un mare aliat, dar poate deveni oricând un mare dușman, împotriva căruia nu există arme, doar posibilitatea controlului pe diverse canale interne, prin legislație sau alternative care slăbesc puterea bisericească.
Sub umbrela unei religiozități de conjunctură, politicul mărturisește servil și de multe ori ipocrit existența Atotputernicului, își exprimă credința în adevăr, răsplata celor drepți și pedeapsa divină, sugerând că cel care nu împărtășește aceste valori nu poate fi un bun cetățean. În felul acesta se atinge dublul scop: își asigură loialitatea cetățenilor care aderă la respectivele valori și le transmite acestora că eventualele măsuri nepopulare, creatoare de suferință, sunt încercări
divine, pentru care vor fi răsplătiți cândva.
Religiozitatea politică românească este puternic ancorată în ortodoxism și etnicism: a fi român înseamnă a fi creștin. Un agnostic sau un ateu nu poate fi decât un antiromân, iar celelalte credințe sunt ignorate în discurs și reacția la acesta.
Politicul românesc a exploatat infrastructura religioasă și reflexul religios al cetățenilor, realizând rapid fuziunea dintre ceea ce Jean-Jacques Rousseau numea religie civilă, prin care înțelegea un set minim de dogme prin care statul își asigură ascultarea cetățenilor, și religia tradițională.
Necesitatea convertirii spirituale a apărut pe fondul unui discurs politic tot mai slab și mai ineficient. Unei clase politice tot mai slabe, mai needucate și nepregătite i-a fost mult mai simplu să facă apel la credință și la emoțiile indivizilor decât să caute soluții reale la crizele economice și politice tot mai dese și mai prelungite. Conectarea religiei la problemele nerezolvate și la disperarea oamenilor a fost adoptată imediat de către întreaga clasă politică din comoditate, pentru obținerea atenției electoratului și preîntâmpinarea reorientării acestuia către politicieni care se comportă și se exprimă ca niște salvatori spirituali fără sutană. Greșit, consider eu, dar se vor lămuri abia la următoarele alegeri.
Continuarea și intensificarea discursului politic religios comportă riscuri în privința stabilității democrației și coeziunii sociale din cauza polarizării implicite și afectării minorităților religioase. Riscul îi aparține și Bisericii care nu are decât de pierdut prin asocierea cu politicieni cu comportament sau trecut discutabil.
Ce poate fi mai rău este să câștige cursa electorală politicianul care folosește cel mai eficient limbajul și simbolurile religioase, cel care își va manifesta mai zgomotos credința, astfel încât să avem un stat condus de un corp politic a cărui singură abilitate să fie aceea de a aștepta ajutorul Proniei cerești.



