Când vorbim despre progres există două direcții din care putem porni: cea utilitaristă, filosofie sau teorie etică și politică devenită ideologie, care presupune maximizarea bunăstării membrilor societății, și cea de-a doua – promisiunea neîndeplinită a progresului tehnologic privind prosperitatea generalizată.
Acemoglu și Johnson își încep cartea abrupt, afirmând încă din primele pagini că trăim mai bine decât strămoșii noștri în urmă cu două secole, când panopticul lui Bentham i-a inspirat pe patronii de fabrici să organizeze munca astfel încât muncitorii plătiți mizerabil să devină mai productivi, supuși unor reguli și condiții revoltătoare, însă acest trai mai bun din prezent nu este nicidecum rezultatul progresului în sine, ci este datorat predecesorilor noștri care s-au organizat în sindicate și au cerut condiții de muncă și împărțire mai echitabilă a câștigului.
Progresul tinde să fie orientat în direcția îmbogățirii antreprenorilor și prea puțin în cea a ajutorării oamenilor și așa va fi și în continuare, mai ales că, astăzi, o elită restrânsă controleazăt tehnologia cu mai multă hotărâre decât Marea Britanie și America secolului XVIII. Progresul tehnologic este de neoprit și nu se poate pune problema opunerii față de acesta, fiind incontestabilă utilitatea unor instrumente și inovații de natură să rezolve chestiuni majore în societate, ceea ce se impune este ascensiunea organizațiilor capabile să se opună confiscării rezultatelor progresului, îmbogățirii peste măsură a câtorva întreprinzători și investitori și creșterii puterii acestora în detrimentul majorității oamenilor. Am mai fost în această situație, ne amintesc cei doi autori, doar că acum este mai dificil.
Ce putem opune puterii financiare și politice este puterea socială. Se observă tot mai clar că indivizii fără studii superioare nu sunt cu nimic ajutați de noile tehnologii în privința creșterii veniturilor, inegalitățile sociale adâncindu-se pe măsură ce categorii de joburi dispar de pe piața muncii. Semnele declinului salarial au început în deceniul al optulea al secolului trecut, simultan cu creșterea optimismului față de progresul tehnologic.
Explicația tehno-optimismului este simplă și larg acceptată: progresul tehnologic crește productivitatea, ca atare este nevoie de mai mulți salariați pe care tu, antreprenor, ca să nu îi pierzi, va trebui să-i plătești din ce în ce mai bine. Modelul a fost confirmat de industria producătoare de automobile până la un moment dat, când automatizarea și relocarea producției în țările cu mână de lucru ieftină au eliminat muncitorii din fabrici. Profitul a crescut cu prețul pierderii locurilor de muncă pentru sute de mii de oameni numai în această ramură, în UE și SUA (30.000 în România, în doar cinci ani).
Pentru supraviețuirea noastră, dacă nu pentru bunăstare, este necesar ca viziunea societății să fie aceeași cu a oamenilor care dețin puterea în privința costurilor sociale ale progresului tehnologic. În acest sens, bunăstarea devine o problemă de alegere economică, socială și politică de minimizare a consecințelor neintenționate care creează suferințe unor oameni. Oricine înțelege că orice activitate produce inevitabil victime, întrebarea este cum facem să limităm numărul acestora.
De cele mai multe ori, companiile își organizează în așa fel producția încât să-și maximizeze profitul și vor alege acea tehnologie care le ajută afacerile, chiar dacă numărul beneficiarilor acestei creșteri va scădea. Mai puțini vor câștiga mai mult. Nici antreprenorii, nici cercetătorii nu se vor lăsa opriți de probleme de etică și echitate; scopul este întărirea controlului procesului de producție cu reducerea costurilor salariale și slăbirea forței angajaților. Leadershipul urmează drumul averii, al prestigiului și al puterii politice, în timp ce perorează despre binele comun până când ajung să și creadă că lucrează în sensul bunăstării tuturor, pentru că a rupt dialogul cu masele și se află într-o gravă eroare cu privire la nevoile societății.
Desigur, nu tehnologiile de uz universal, cum ar fi electricitatea sau computerul, ori instrumente ca imagistica bazată pe rezonanță magnetică, care au venit cu o cerere de mai multe și diversificate locuri de muncă și calificări, pun în pericol marea masă, ci noile tehnologii de inteligență artificială, pe care mulți investitori și cercetători le urmează cu entuziasm și încredere oarbă, fără a se întreba în ce măsură va fi afectată marea masă a oamenilor. Deciziile financiare sau politice luate cu ignorarea efectului social sunt exemplificate în carte prin sistemul de credite sociale chinez și algoritmul Facebook care amplifică dezinformarea și polarizarea cu scopul creșterii angajării utilizatorilor.
Autorii cărții susțin că ceea ce trăim acum este comparabil cu folosirea controlată a focului în urmă cu un milion de ani ca impact asupra devenirii speciei umane. Entuziaștii sunt convinși că AI va face ca specia umană să trăiască mai mult și mai bine. „Dar dacă există o muscă în lapte?” De ce suntem atât de siguri că nu va distruge piața muncii, că nu va sărăci miliarde de oameni, că nu va desființa instituții democratice, că nu va adânci inegalitățile? Primele semne sunt și cele mai grave: autocrațiile se întăresc, extremismul se intensifică. Puterea uriașă a inteligenței artificiale a dublat puterea politică prin supraveghere și culegere de date în masă. Ni se spune de către lideri high-tech optimiști și oligarhi moderni carismatici că efectele negative sunt de scurtă durată, maxim douăzeci
de ani, urmând prosperitatea generalizată și apariția supraoamenilor. Cui nu-i face cu ochiul ideea îmbogățirii? Realitatea este că nu știm ce va fi și nu putem să ne bazăm pe faptul că focul nu ne-a ucis pe toți în urmă cu un milion de ani. Ba chiar a făcut din om o specie periculoasă. Mașina, termen înțeles în sens larg, trebuie să vină în completarea cunoștințelor și abilităților omului, nu să-l înlocuiască, promițându-i un viitor utopic într-o vilă pe malul lacului Como, ale cărei costuri de întreținere sunt achitate prin munca roboților cu unic scop asigurarea răsfățului luxos și trândăvelii umanității într-un rai pământesc.
Acemoglu și Johnson urmăresc în patru sute cincizeci de pagini evoluția economică și socială a raporturilor de putere sub influența tehnologiei0în ultimul mileniu, arătând câștigătorii și perdanții fiecărei etape (autoritatea clericală în Evul Mediu, canalul Suez, canalul Panama, Războiul Civil, criza financiară globală din 2008 etc.), pentru a ne demonstra că orice viziune bună se poate sfârși dezastruos, dacă nu există un echilibru de forțe între economic, politic și social, o reglementare care să aibă în vedere ordinea priorităților cu protecția socială în capul listei. Istoria ne-a arătat că efectul bandwagon al productivității benefice pentru toți nu se verifică, dimpotrivă, dobândirea prosperității comune este o luptă lungă și grea care nu s-a încheiat, ci a intrat într-o nouă etapă.
Puterea financiară „șantajează” puterea politică, fluturând amenințarea prăbușirii economiei în cazul în care nu obține un fel de imunitate din partea politicului. „Prea mari ca să dea faliment”, „prea mari ca să meargă la închisoare”, aceste „mantre” ale finanțiștilor conving de la teoreticieni, universitari, oameni politici până la oameni simpli, care nu se mai opun tratamentului special aplicat instituțiilor financiare și bancare sau marilor companii. Iată cum, alături de puterea politică și economică vine, pentru a le întări și a amuți masele, puterea ideilor, puterea de a convinge. Puterea ideilor este, în cele mai multe societăți, apanajul celor cu putere economică și politică, în timp ce ideile minorităților, femeilor și pauperilor sunt lipsite de forță de convingere pentru că ei nu au nimic de oferit în schimbul ideilor lor. Statutul social are în sine forță persuasivă, dar inegală. Pe aceeași piață a ideilor, nu numai puterea economică și politică ori statutul social contează, ci și carisma, rețeaua socială, și momentul ales pentru propagarea ideilor, dacă masele sunt pregătite pentru acceptarea și urmarea acelei idei.
Ne aflăm într-o astfel de etapă, când indivizi puternici economic, cu influență politică, statut social de invidiat, carismatici și plini de idei inovative influențează, manipulează și fragmentează societăți, state, organizații internaționale, mase de oameni, pentru că ideile lor nu sunt precise, iar viitorul impredictibil, și numai
astfel pot obține larga participare a oamenilor la planurile lor și crearea de noi instituții care să nu aibă obiecții la adresa lor, agenda publică urmând a fi stabilită numai de către potentați. Asemenea copiilor, suntem tentați să imităm comportamentul, valorile și ideile indivizilor cu un statut social înalt sau pe care îl percepem înalt, să le trecem cu vederea defectele, derapajele ori biografia discutabilă, să-i ascultăm și să-i urmăm, amplificându-le puterea. Un cerc vicios al puterii și progresului, întreținut de masele hipnotizate.
Democrațiile trebuie apărate pentru că există dovezi certe că sunt mai performante decât regimurile nedemocratice pentru creșterea economică, evitarea monopolurilor, respectarea legii, egalitatea de șanse, accesul la servicii publice, la sănătate și educație, distribuția egală a puterii sociale. Diversitatea perspectivelor reprezintă forța democrației și doar ea se poate opune viziunii egoiste a elitelor, însă, în ultimele decenii acest argument este pus în pericol de tendința tot mai pronunțată de a delega autoritatea experților în detrimentul consultării publice.
O carte extraordinară, fără de care putem înțelege lumea, dar mai puțin. Important este să nu ne pierdem interesul pentru construcția noii lumi și să nu ne pierdem vocea. Ne putem apăra de efectele pauperizante ale schimbărilor tehnologice prin presiune socială.
