Pornind de la enunțul modificat al lui Marx ,”O stafie bântuie Occidentul: stafia religiei”, de la frumusețea orbitoare a torsului lui Apollo în sonetul lui Rilke, al cărui ultim vers a dat titlul cărții, trecând prin ascetismul atletic și filozofic al Antichității „supra-epocale”, dezvăluite de Nietzsche ca timp orientat spre viitor și mod de viață nesupus constrângerilor creștinismului, Peter Sloterdijk înaintează în teza sa: teoria generală a exersării conștiente, antropotehnica înțeleasă ca registru de exerciții fizice, psihologice și spirituale, o muncă susținută, activă, realizată repetat, dar eliberată de automatisme, prin care ființele umane își pot transforma natura. În termenii lui Sloterdijk, efortul funambulesc devenit artă acrobatică și asceza creativă (gr. „askesis”= exercițiu fizic, antrenament, odată cu stoicismul și antrenament al minții) formează omul secolului XXI, odată depășite capcanele exagerării și excentricității.
Cristian Iftode spune despre Peter Sloterdijk că este „un Nietzsche care a ales să nu înnebunească”, condus de un impuls cinic, subversiv, și că neliniștește pe toată lumea cu privire la viitor. Într-adevar, filozofia lui Sloterdijk nu urmărește „lingușirea” societății și a individului, ci provocarea de a nu accepta sensuri impuse și de a căuta altele, noi.
Problemele omului sunt unele de verticalitate, omul este parte dintr-o structură pe treptele căreia se află „metaidoli”, este în permanență supus tensiunilor interioare și exterioare de fir întins și nu mai are „dreptul de a nu face nimic sau de a face prea puțin din el însuși”. Este vital să se aleagă pe sine, să transforme, la nevoie, patologicul în succes al adaptării și să privească în sus nu pentru Dumnezeu, căci, potrivit lui Sloterdijk, religia nu a existat niciodată și fenomenul religios este doar un sistem de exerciții și reguli, ci pentru a ajunge atât de departe cât îi permite forma sa. Societatea secolului XXI nu mai este o societate a claselor, ci una a disciplinelor, în care diferențierea pe verticală se face prin asceză artistică, virtuozitate și performanță. Refuzul echivalează cu rămânerea în tabăra de bază a lui Bourdieu, unde oamenii se acceptă ca „sculpturi de inerție gata făcute”, sunt atașați de obiceiurile lor și nu trebuie să își schimbe viața. Diferența dintre oameni apare când unii sunt împinși din vechea lor viață de conștientizarea obișnuințelor și de „gândul la ceea ce este extraordinar”.
Fenomenele cu care ne confruntăm sunt toate sisteme antropotehnice de exerciții și reguli în vederea automodelării comportamentului. Ființele umane, ca practicanți ai acestor exerciții în filosofie, artă, educație, sport, culte, lucrează la îmbunătățirea celor trei sisteme imunitare definite de Sloterdijk ca programe de protecție și compensare menite să neutralizeze amenințările letale. Primul sistem imunitar este cel biologic, al doilea constă în practici socioimunologice juridice, de solidarizare și militare și intervine pentru gestionarea confruntărilor cu eventualii agresori, iar al treilea, de interes pentru teza lui Sloterdijk, este reprezentat de practicile psihoimunologice, simbolice, „armura mentală” care ajută organismele în lupta cu vulnerabilitățile.
„Încremenirea omului într-o formă finală de existență e, de departe, sfârșitul mai probabil al omenirii”. Supraumanizarea echivalează cu supraviețuirea speciei; resemnarea, mediocritatea unei vieți trăite în „tabăra de bază” reprezintă renunțarea la acțiunea verticală a aflării vârfului etic. Este adevărat, din punct de vedere social și economic, tabăra de bază este reală și mai potrivită habitus-ului, conștiinței de clasă somatizate, dar instalarea în social întârzie „proiectul de sine”.
Termenul cheie al cărții este „explicit”, atenționează Sloterdijk, termen care urmărește felul în care a crescut capitalul cognitiv al societății, prin procedeul deplierii, adică ceea ce este cunoscut este desfăcut, depliat pe suprafețe mult mai mari pentru a dobândi mai multe cunoștințe. Ne aflăm în prezența unei istorii a antropotehnicii ca „atletism intelectual”, pornind de la Heraclit până în sec. XX; înlăturând regulile și convențiile, cu o diagnoză critică creativă, ajungem, pe linia Nietzsche- Foucault, la teoria autotransformării.
„Trebuie să îți schimbi viața” este chemarea la o viață exemplară, la un destin generalizabil: efortul și experiența de sine trebuie optimizate pentru că, în alianță, sunt responsabile pentru creștere spirituală și transformare în orice domeniu, sport, meșteșuguri, jurnalism, educație, artă, literatură, filozofie.
Omul nu se mai poate mulțumi să fie pur și simplu om, el trebuie să devină antropotehnician, responsabil pentru forma și manifestarea sa, se transformă într-un proiect de anvergură, complex, care include și gestionarea falimentului personal: o viață activă, trăită colectiv, fluidă, de antrenamente, educație și muncă.
