În raport cu societatea, omul nu este important prin ceea ce reprezintă el pentru sine, ci prin ceea ce poate pune în slujba comunității. Societatea distinge între ce este esențial și ce nu pentru ea și, de regulă, prioritățile ei nu coincid cu ale individului. Sistemul sacral, valorile tradiționale, dorințele individuale se cere a fi sacrificate pentru a fi evitată cheltuirea de energie umană în alte direcții decât munca, organizarea muncii și rezultatele ei. Însă, acest sacrificiu trebuie să țină cont de limitele și justificările individualităților.
Societatea este un câmp de luptă între indivizi pentru satisfacerea nevoilor și dorințelor, pentru ocuparea unor poziții, dobândirea de bunuri, de influență cu sacrificarea timpului liber necesar pentru a profita de rezultatele muncii lui. Ignorând individualitățile și dorința individului de a găsi un sens al vieții în sine, nu numai în societate, aceasta din urmă creează o tensiune, o contradicție între ea și viața intimă a membrilor comunității. De aici apare mișcarea de protest sau, la nivelul individului, nevroza, dependența de substanțe, consumatorii de distracții excesive ori nostalgia după vremuri trecute pe care imaginația și timpul le idealizează.
Societatea este un prădător care promite să-i dea individului un sens al vieții constând în succes social cu o condiție: să renunțe la „balastul” lucrurilor inutile pentru atingerea acestui succes, la amintiri, tradiții, visuri, la timpul lui, la acea parte din viața personala care nu o susține pe cea publică, nu-i potențează randamentul social.
Ce poate oferi societatea – satisfacerea nevoilor și, odată nevoile satisfăcute, îndeplinirea dorințelor. Ce poate oferi viața privată- sens, sine. Cum le împăcăm pe cele două? Cu ajutorul timpului: îi dăm societății ceea ce are ea nevoie ca să nu ne elimine și să ne protejeze și, distingând momentul în care ne-am îndeplinit obligațiile sociale, separăm ceea ce îi revine societății de ceea ce ne revine nouă potrivit unor criterii, valori, standarde liber alese. Fiecare individ îi va cere societății să-i acorde timp pentru viața privată, pentru ceea ce îi dă sens, atât cât are nevoie el, fără a afecta randamentul social, iar societatea nu va încerca să ridice standardele muncii în așa fel încât să afecteze viața privată. Răsplata pe care omul o va cere societății pentru munca lui nu trebuie să fie doar de natură materială, ci și timp liber, timp în care nu va face nimic pentru societate, doar pentru el, în care să folosească răsplata materială.
Societatea trebuie să înțeleagă că ea este a doua natură a omului, nu cea dintâi, că omul este definit prin condiția umană și socială, dar condiția umană vine prima. Imaginea lui Epicur în grădina sa, înconjurat de prieteni, discutând filozofie ori așezați la masă, în fața unei cine frugale, constând în măsline și brânză, nu reprezintă o imagine desuetă, anacronică, ci imaginea unui om liber, ce poate fi adaptată societății actuale.
