Adesea privim filozofia cu rezervă, ca fiind complicată și apăsătoare, atât de înțepenită în sisteme, concepte și raționamente care de cele mai multe ori ne induc sentimentul futilității proprii. Îndepărtarea de eul individual, egoist și plin de patimi, înălțarea la nivelul eului rațional și universal, elitismul platonician, acel „respinge totul” al lui Plotin, discursul filozofic ce ridică gândirea către raționamentele superioare au îndepărtat omul de exercițiul spiritual antic ca pregătire pentru viață și dificultățile ei. Până la Montaigne, filozoful care ne-a făcut să redescoperim frumusețea și utilitatea filozofiei Antichității și a școlilor ei – platonismul, aristotelismul, stoicismul, epicurianismul, cinismul, scepticismul, fiecare un mod de a privi și întelege lumea și un mod de viață. Viața egală cu filozofia.
Platonicienii erau ambițioși și le plăcea puterea, aristotelicienii erau oameni de știință, scepticii- buni executanți, stoicii – serioși și preocupați de comunitate, iar cinicii… niște belele. Dacă privim astfel lucrurile, eliberați de teama de a nu fi înțeles principiile și axiomele și de a nu fi realizat efortul sistematizării și analizei scrierilor filosofilor antici, totul devine simplu și frumos și înțelegem că filozofii antici sunt cei care au avut cel mai mult grijă de oameni.
Cum nu putem deveni cel pe care Pierre Hadot îl numea „cetățeanul ideal”, adică Socrate, anturat de oameni doritori de cunoaștere, un obișnuit al agorei, cel care a trăit și a murit fără a se dezice de principiile sale, putem găsi o soluție de compromis: să fim parțial platonici, parțial aristotelicieni, parțial stoici și parțial sceptici. Ce societate aproape ideală! Aproape, pentru că vor exista întotdeauna cei care-i vor condamna pe cei ca Socrate și Seneca, îl vor alunga pe un Aristotel ori îl vor calomnia pe cei ca Epicur și prietenii lui.
Fiecare dintre noi este mai mult sau mai puțin filozof de mai multe ori pe parcursul vieții noastre, când teoretizăm înainte de luarea unei decizii, când alegem între emoție și rațiune, când medităm ori purtăm dialoguri, fără intenție socratice. Putem numi filozofie trăită când suntem prietenii cuiva ori facem binele, când suntem serioși și responsabili sau ne revoltăm, scandalizăm, chestionăm, protestăm. Fiecare dintre noi a purtat în mână lampa lui Diogene măcar o dată. Iată cum „pălăvrăgeala” filosofilor ne-a influențat viața fără să realizăm. Poate ar trebui să ne oprim o secundă și să conștientizăm, analizându-ne din perspectivă etică și morală, ca într-un joc de oameni mari, cărei sau căror școli filozofice le aparținem.
A deveni conștient de ceva ajută rațiunea să-și capete locul firesc în luarea deciziilor, în trecerea de la discurs la viață și experiență. Să fii conștient de tot ce se întâmplă cu tine și în jurul tău, de tot ce este, te eliberează de ignoranță, de spaimă și de acele dorințe care nu îți aduc fericirea. Dar aceasta este o figură idealizată, a unui om înțelept, un om de vitrină ori de raft de bibliotecă, de citate cu chenar și fotografie pe rețelele de socializare. Omul secolului XXI, cu atât mai mult omul înțelept, nu poate ignora războaiele care mătură lumea, modificările climatice, dezamăgirea continuă provocată de oamenii politici, foametea, sărăcia, diminuarea resurselor. Pacea și echilibrul interior, „ataraxia” despre care făceau vorbire vechii greci, nu mai sunt posibile, iar viața înțeleptului postmodern începe a semăna parțial cu viața unui activist de mediu, parțial cu viața unui activist pentru drepturile omului, care se luptă cu el însuși să nu fie copleșit de mânie, de revoltă, de tristețe sau ură. Echilibrul, ataraxia, devine bunul personal cel mai prețios și greu de dobândit, pentru că o viziune corectă asupra lumii are ceva cinic, ceva sceptic, ceva epicureic și prea puțin socratic. Dacă ducem o luptă cu noi înșine și cu cei din jur, în fiecare zi, ca să trăim aproape ca filozofii, cu veselie, printre prieteni, curioși, adaptați, comunicativi, cu simplitate, conștienți de tragismul limitelor umane, preocupați nu numai să facem ceva, ci și cum să facem, deschiși către oameni și univers, fiecare dintre noi va deveni un Socrate în blugi, cercetându-și buzunarele și pe sine, mereu conștient de consecințele faptelor sale, de lumea valorilor stabile, privind tabela de afișaj a aeroportului și întrebându-se unde este mai multă nevoie de el.
Cu o astfel de atitudine nu suntem în pericol de a pierde miracolul lumii și al momentului prezent. Trecutul ne este povară, iar viitorul spaimă, prezentul ne este dat pentru fericire și asupra lui trebuie să ne concentrăm a-l face bine. Iar acesta este un mod de a trăi îmbrățișând filozofia coborâtă în iarbă cu ochii spre cerul cu stele.
