Inegalitatea socială a apărut în Antichitate și de atunci nu a încetat să ne bântuie. Inegalitatea materială, aflată în strânsă conexiune cu cea socială, ar fi și n-ar fi o problemă, dar, când subminează stima de sine, devine problema tuturor, a întregii societăți, de la vlădică până la opincă! În secolul nostru, stigmatul social nu apare numai la cei care suferă de foame și frig, ci și la cei care nu își permit un bilet la film ori o masă la restaurant, nu neapărat unul cu naproane brodate și chef bucătar, dar să fie, măcar pentru mici evenimente în familie ori între prieteni, ca momente de bine și bucurie care dau sens vieții ăsteia pline de amar.
Adam Smith, în sec. XVIII, numea „societate decentă” acea societate în care orice membru se poate prezenta „fără rușine” în public. Nu trebuie să fii miliardar pentru a primi recunoaștere socială, poți fi un instalator priceput ori un actor bun, iar acesta este farmecul lumii moderne. La rândul ei, recunoașterea, mai degrabă nerecunoașterea, are legatură cu sărăcia, fie ea și relativă. Ce respect de sine, ce recunoaștere socială poate cere un om care se uită în oglindă și vede că nu-și permite o vizită la stomatolog și o pereche decentă de pantofi în picioare? Cine îi va deschide ușa casei, cine îi va oferi un loc de muncă, altul decât să strângă gunoiul celorlalți? Să mai viseze să-și ducă și el copiii în vacanță, să vadă marea, să vadă altceva, altă lume, alți oameni și astfel să-și croiască visuri și așteptări?
Succesul economic , chiar și în piețele care funcționează bine, depind și de noroc, moștenire ori talent. Ar fi cazul să renunțăm la „crucificarea” celui neavut, resentimentele și desconsiderarea nu-l ajută, ci îl întorc împotriva dinților noștri albi. Societatea onorează numai profesioniști din marile orașe, oameni cu studii superioare și venituri peste medie, oameni de succes, cei pe care îi dorești în cercul de prieteni, ceilalți se îneacă în irelevanță și ignorare.
Oricât își dorește societatea modernă să creadă că pozițiile sociale sunt accesibile tuturor și că meritocrația surclasează inegalitatea la nivelul discursului societal, în societatea românească nu putem să ne punem ochelari de cal și să pretindem că realitatea nu este aceasta: oamenii din mediul rural trăiesc greu. Nu beneficiază de îngrijiri medicale de calitate, de educație de calitate, igiena lor, cu toaletă în curte și neînțelegerea importanței elementarului săpun ori a periuței de dinți, este precară, mașini nu au ori nu-și permit combustibilul să mai iasă și ei din crâșma din sat, să se ducă în oraș, fie și la magazine, să mai vadă și ei altceva decât brazda, calul și mușamaua de la bufet.
Poate dacă profesorii, doctorul din sat, atât cât trece pe acolo, politicienii, autoritățile din teritoriu, fermierii mai avuți ar face ceva mai mult decât datoria sau ceea ce prevede statutul ori legea, lucrurile s-ar schimba. De-acolo, din vatra satului, nu de la București ori de aiurea. Dacă profesorul ar mângâia pe cap copilul ăla care-i face probleme și l-ar întreba ce-l supără, ce-l nemulțumește, ce-l doare, dacă doctorul ar sta o oră în plus la mama aceea cu cinci copii, să mănânce o plăcintă făcută în cuptorul pe lemne și s-o întrebe de ce nu-și vaccinează copiii, că uite, oamenii de la oraș o fac, domnu’ primar și-a vaccinat copiii, actrița din serialul pe care-l urmărește și-a vaccinat
copiii, dacă fermierul bogat ar face și el un cabinet medical frumos, o farmacie, sătul să tot aștepte să facă ministerul, că i-o trebui și lui un Nurofen, să nu meargă zece kilometri până în oraș… Atunci poate oamenii le-ar fi recunoscători și ar avea încredere în ei, în cuvintele oamenilor învățați de la oraș, în judecata lor și-ar spune: Cum spui dumneata, doamnă doctor, că mata știi mai bine, numa’ să le spuneți la ăi’ mari, de la oraș, să nu ne uite, să mai vină pe-aici să vadă ce frumos am făcut noi cu dumneavoastră și cu ceilalți, ai noștri, că nu suntem nici proști, nici leneși!
În democrație, aristocrația a fost înlocuită cu meritocrația, dar și una, și cealaltă, au săvârșit aceeași eroare: au fixat oamenii în locurile în care au crezut că trebuie să stea, fie prin naștere, în primul caz, fie din nenoroc ori din cauza unui destin
neprietenos, în cel de-al doilea caz. Cred că înaintea meritului ar trebui să așezăm demnitatea umană, pentru că aceia care nu se încadrează în profilul educat-urban-situație materială bună nu sunt inferiori și sunt nedemni, sunt doar semeni care nu au avut șansa de a se naște în locul celorlați.
Și dacă analizăm expresiile și proverbele populare vom înțelege o parte importantă a mentalității rurale – „nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard”, „nu aduce anul ce aduce ceasul”. Orizontul așteptării funcționează în cazul individului din urbanul mare, profesionist, cu o funcție sigură și perspective îmbucurătoare, pentru omul din rural sigură este numai recompensa imediată. Este tradiționalist, iar valorile lui principale sunt biserica, familia și pământul, judecă faptele numai după consecințe și se raportează mai
degrabă la trecut decât la viitor, pentru că trecutul îl cunosc, în timp ce viitorul este nesigur și poate fi plin de surprize neplăcute. Libertatea, democrația, civismul, acestea sunt cuvinte pentru intelectualii de la oraș, nu le pun mâncare pe masă și pantofi în picioare copiilor lor.
În urbanul mare, omul, individul este unitatea morală centrală, în timp ce, în rural, omul este în primul rând membru al comunității, identificat după apartenența la familie, eventual ocupația care îl face util comunității din care face parte, nu după funcții și grade. Toți se cunosc, au aceleași preocupări, diferențele morale sunt mici, iar ideile circulă și sunt însușite cu repeziciune pe străzile înguste ale satului. Sunt uniți și dorințele lor sunt simple, ceea ce îi face o forță demnă de luat în seamă.
