Ce legătură e între Brexit, alegerea lui Trump și creșterea popularității lui Georgescu în România? E vreuna?
O opinie foarte interesantă a profesorului de sociologie Daniel Zamora, de la Universitatea Liberă din Bruxelles, publicată în numărul de iulie al ziarului „Le Monde diplomatique” ar putea oferi un răspuns la această întrebare. (fără să se refere direct la politicianul mioritic.) Și ar putea explica și ce se întîmplă în întreaga lume în legătură cu alegerile „ciudate”.
Sub titlul „Adevăratul sens al fake news”, profesorul Zamora face mai multe afirmații. Voi încerca să le descriu, pe scurt, în rîndurile care urmează. Pentru adepții adevărului absolut, trebuie să spun că observațiile sînt contaminate de capacitatea mea de a înțelege ceea ce spune sociologul.
Să începem.
Discursul oficial al sistemelor liberale din lumea întreagă tinde să explice alegerile „greșite” ale populației – de exemplu votul pentru Brexit sau pentru Donald Trump – spunînd că dacă alegătorii ar fi avut acces la informațiile corecte, ar fi votat altfel. Deci, trebuie să luptăm cu fake news.
Doar că această explicație exclude cifrele: potrivit unor articole publicate de revistele Nature sau Science, la alegerile americane din 2016, conținutul propagat de conturile false susținute sau influențate de Rusia areprezentat 0,04% din întregul conținut la care au fost expuși consumatorii americani de facebook în acea campanie electorală. În cazul Twitter, 1% dintre utilizatorii săi reprezentau 80% dintre cei care se expuneau la fake news. Consultarea surselor de informații false privește mai ales grupurile de alegători cu opinii care tindeau deja spre extreme.
Să crezi că accesul la informați „corectă” i-ar fi făcut pe alegători să ia deciziile „bune” are o scăpare majoră: ar însemna că singura problemă a societăților democratice actuale este necunoașterea faptelor. Și că susținătorii candidaților „buni” ar fi ghidați de rațiune. (Fac o mică paranteză aici și mă întreb cîți dintre susținătorii actualului președinte Nicușor Dan i-au citit programul înainte să îl aleagă. Și închei paranteza, revin mai încolo.)
Citînd un istoric care a luptat în Primul Război Mondial, autorul editorialului din LMD amintește că informațiile false, ca să se propage, aveau nevoie de o „supă culturală” deja existentă. Adică oameni cu convingeri, cu ură și temeri apropiate pentru care aceste informații au fost acceptabile. Mai clar, dacă avem o percepție diferită despre un eveniment și acea percepție nu se oglindește în grupul cu care interacționăm, atunci acea percepție poate, cel mult, să fie considerată una greșită. În nici un caz nu devine o credință populară acceptată pe scară largă.
Deci problema principală nu e informația falsă. Ce altceva? (altă paranteză personală: acum, întrebarea e următoarea: cîți dintre cei care votează „corect” în România sînt perfect convinși de credibilitatea instituțiilor și mecanismelor pe care ni le propunem actualul sistem? Exact…) Și atunci, cine sapă la fundația acestor piloni? Oare nu chiar instituțiile în sine?
Și uite de ce oamenii încep să nu mai creadă în instituții, modelele propuse de acestea și, mergînd mai departe, în experți sau știință. De ce să mai crezi în modelele care ți se propun și să nu cauți propriile explicații?
Întrebarea în sine nu e rea. Doar că, remarcă autorul, într-un caz ca vaccinurile de exemplu, să te apuci „să cauți adevărul e un demers sortit eșecului. Cu o singură excepție: chiar să devii tu însuți un expert în domeniu.” Ce facem noi, toți ceilalți de fapt? Delegăm încrederea. Nu căutăm adevărul privind vaccinurile anti-Covid ci delegăm încrederea noastră în oamenii de știință, medici sau farmaciști. Cînd încrederea în aceștia nu mai există, începem să căutăm singuri.
În acest caz special (dar despre care ne amintim cu toții foarte simplu), renunțînd la specialiștii pe care ni-i propune societatea, renunțăm la intermediari. Iar atitudinea noastră față de adevăr e tot mai personală. Cînd plecăm pe dificilul drum al căutării „adevărului personal”, găsim alți reprezentanți care ne confirmă bănuielile: bloggeri, infuenceri, „oameni de știință”. Practic, înlocuim intermediarii acceptați de societatea actuală cu alții, unii personali.
Altfel spus, dacă nu putem participa la experiementele științifice care duc la rezultate pe care le contestăm, și care sînt susținute de oameni de știință acceptați de sistemele democratice actuale, de ce nu am aplica același tratament unui influencer care susține „adevăruri” care ne sînt pe plac, nesusținute de nici un studiu sau experiment. Dar asta nu mai contează, pentru că nici la primele n-am asistat, nu-i așa?
Am completat în cîteva locuri observațiile sociologului Daniel Zamora cu opiniile mele personale, fără pretenția că mă bazez pe știință. Sînt doar percepții, rezultate ale informațiilor pe care le citează trecute prin filtrul meu personal.
Deci referirile la România sînt ale mele în întregime. Falia aceasta care se cască tot mai clar între două grupuri sociale în România, și nu doar între proaspeții vacciniști – anti-vacciniști, occidentaliști – rusofiști, nicușoriști – georgiști (scuze pentru exagerările lingvistice, sînt doar pentru rime!) are, însă, o explicație foarte apropiată de întregul demers din care m-am inspirat mai sus. Încrederea tot mai scăzută în modelele și explicațiile pe care ni le propune statul (instituții, persoane, decizii) determină un grup tot mai mare din societatea românească să își caute propriile explicații și, deci, modelele personale. Cînd te oprește un polițist pe stradă și știi că reprezintă o instituție coruptibilă, nu prea îți vine să crezi că te-a oprit pentru că ai încălcat cu adevărat legea. Cînd ANAF-ul îți blochează conturile pentru că datorezi statului sume ridicole, dar care pentru tine reprezintă supraviețuirea pînă la următoarea încasare, și nu o face cu cei care datorează miliarde, îți pierzi încrederea în întregul sistem. Și o cauți în altă parte.
Aici intervin politicienii mesianici. Cei care știu că trebuie să ne propună un viitor luminos. Pentru că avem nevoie de speranță. Și de unde altundeva să se inspire un viitor luminos decît dintr-un trecut glorios, chiar dacă știința a dovedit că acel trecut e, dacă nu complet fals, atunci în mare parte coafat?
Unde greșesc, probabil, politicienii „clasici” actuali? Nu reușesc să propună un plan coerent și pe termen șung pentru un viitor care să ne inspire pe toți, și deci să ne unească.
