Uniunea Europeană a decis să accelereze masiv investițiile în apărare. Prin Comisia Europeană, 1,07 miliarde euro merg către 57 de proiecte prin Fondul European de Apărare. Direcția este clară: drone, anti-drone, inteligență artificială, cyber, integrare industrială și producție. Pentru România, acest moment nu este unul de analiză, este unul de execuție și o fereastră de oportunitate cum rar se poate ivi.
Oportunitatea este reală: 634 de entități implicate la nivel european, IMM-urile depășesc 38 la sută dintre participanți, peste 15 proiecte susțin direct flancul estic. Aici România are avantaj structural legat de poziția geografică, experiența NATO, dar și nevoile reale de înzestrare, care, teoretic, ar trebui să fie un fel de vânt din pupă care te face să înțelegi că, dacă ratezi acest val, nu îl mai recuperezi.
Transparență versus opacitate.
Accesul la fonduri europene nu depinde doar de capacitate tehnică, depinde de încredere, care, la rândul ei, este legată în mare măsură de transparență. Transparența atrage parteneri, în timp ce opacitatea blochează consorții, iar acestea trimit la lipsa de predictibilitate, defect ce alungă investiții. În apărare există tentația secretizării excesive. Este o eroare majoră, proiectele europene cer colaborare largă: universități, start-up-uri, companii mari. Fără un cadru clar și public, România rămâne în afara jocului.
Modelul european arată că este nevoie de deschidere controlată, reguli clare, acces competitiv, aici de multe ori doar managementul face diferența. România nu duce lipsă de idei, duce lipsă de execuție. Avem nevoie de unități dedicate pentru scriere de proiecte, echipe mixte, tehnic și financiar, mecanisme rapide de decizie, leadership stabil. Fondurile EDF nu se câștigă cu structuri administrative lente, se câștigă cu echipe agile, cu oameni care înțeleg atât tehnologia, cât și regulile Bruxelles-ului. În prezent, multe instituții din România funcționează fragmentat, fiecare actor trage separat, iar rezultatul este previzibil: proiecte puține, influență redusă, bani pierduți și întârzieri nepermise în înzestrarea armatei noastre.
Viteza devine factor strategic.
Calendarul european nu așteaptă, după cum se vede, apeluri competitive care vin în rafală, consorții care se formează rapid, contracte negociate în etape scurte. Dacă reacționezi târziu, intri ca subcontractor minor, nu ca lider de proiect. România trebuie să treacă de la reacție la inițiativă și să construiască un ecosistem care lipsește și care să se intersecteze cu ecosistemul care se construiește rapid în Europa. Avem nevoie de firme capabile să scrie aplicații competitive, de rețele de parteneriat cu state UE, de legături reale între industrie și cercetare și de acces pentru start-up-uri. Acest ecosistem nu apare spontan, se construiește prin politică publică coerentă, iar exemplele din vest arată că statul joacă rol de orchestrator, nu de blocaj.
ROMARM între reformă și sabotaj
Noua formulă de organizare a Romarm oferă un punct foarte bun de plecare. Consolidarea, orientarea către proiecte europene, deschiderea către parteneriate sunt pași corecți și concreți. Romarm poate deveni integrator național de proiecte EDF, platformă pentru consorții internaționale și vector de modernizare industrială. Dar există un risc major: interferența politică. În trecutul recent, când la Ministerul Economiei era un ministru care a plecat repede spre un loc mai vizibil, începuse o luptă pentru blocarea activității Romarm și acapararea ei politică (sau personală?), iar semnalele din industrie au indicat blocaje și decizii contradictorii. Percepția de sabotaj nu apare fără cauză, iar lipsa de continuitate și intervențiile politice au afectat capacitatea reală de acțiune. Industria de apărare nu funcționează cu rotație politică, funcționează cu strategie pe termen lung. Fără stabilitate și cu ingerințe autoritariste din partea Ministerului Economiei și Ministerului Apărării, Romarm rămâne un actor marginal.
Nevoia de strategie aplicată
România are documente strategice, dar nu are implementare coerentă, lista priorităților de înzestrare se schimbă foarte des, uneori fără nicio logică. Astăzi este nevoie de priorități clare pe tehnologii critice, de alocare de resurse corelată cu aceste priorități și coordonare între Ministerul Apărării și Ministerul Economiei. Nu vom putea face față competiției fără obiective măsurabile și indicatori. Strategia fără execuție nu produce capabilități, iar programele europene sunt instrument, nu scop. Aceste finanțări nu sunt doar despre industrie, sunt despre capabilități reale: drone și anti-drone pentru câmpul tactic, sisteme cyber pentru apărare modernă, integrare în arhitectura europeană. Armata Română are nevoie de modernizare accelerată, iar participarea activă în EDF înseamnă acces la tehnologie de ultimă generație, costuri reduse prin cooperare și interoperabilitate cu aliații.
Armata Română merită mai mult.
Merită predictibilitate, merită echipamente moderne, are nevoie de o industrie care să o susțină. Dincolo de ambițiile sau interesele miniștrilor care vin și pleacă, România are de făcut o alegere simplă: construiește ecosistem și devine actor relevant sau rămâne spectator și cumpără tehnologie de la alții. Fondurile europene nu rezolvă problemele interne, le expun, iar cine se adaptează rapid câștigă, cine rămâne blocat în proceduri pierde. Avem nevoie de o schimbare de mentalitate, trebuie să trecem de la control la deschidere, pornind de la constatarea unui adevăr simplu: România nu pierde fonduri din lipsă de inteligență, pierde din cauza reflexelor instituționale. Modelul actual este închis, informația circulă lent, accesul este limitat. Actorii noi sunt ținuți la margine, Ministerul Apărării se mișcă lent din cauza luptelor politice sau a intersecției influențelor diplomatice asupra înzestrării. Acest model trebuie înlocuit cu deschidere reală, informare publică amplă despre apeluri și priorități, distribuită rapid, iar ghidurile trebuie explicate, nu ascunse în jargon sau secretizate. Instituțiile trebuie să comunice activ cu mediul privat, pentru că vedem că, în prezent, prea puține companii știu cum să intre în proiecte EDF, nu din lipsă de interes, ci din lipsă de acces. Socializarea informației devine obiectiv strategic în aceste zile, nu este suficient să publici un apel, trebuie să construiești comunitate, cu evenimente recurente dedicate industriei de apărare, platforme de matchmaking între companii și mai ales baze de date publice cu competențe și interese. Fără aceste mecanisme, aceiași actori domină, restul rămân în afara sistemului.
Mai ales start-up-urile și IMM-urile trebuie aduse în joc, pentru că datele europene sunt clare, IMM-urile reprezintă peste o treime din participanți, iar inovația vine din această zonă. Am vrea să vedem o conducere a Ministerului Apărării obsedată să facă programe de acces pentru start-up-uri tech, firme din dual-use, AI, cyber, să caute companii fără experiență militară, dar cu competențe relevante. Se poate face asta prin granturi mici pentru intrare în ecosistem, mentorat pentru scriere de proiecte și acces la testare și infrastructură. Fără acest strat, ecosistemul rămâne rigid, nu poți construi doar prin achiziții.
Sigur, achizițiile strategice sunt necesare, dar nu sunt suficiente. Dacă te limitezi la cumpărare, rămâi dependent tehnologic și pierzi valoare economică, nu dezvolți competențe interne. Fondurile europene oferă alternativă: co-dezvoltare, co-producție și transfer de know-how. Influența politică urmează banii, statele care investesc inteligent câștigă influență, participă la definirea standardelor, influențează direcțiile tehnologice și își protejează interesele strategice. România cheltuie sume mari pe apărare, dar influența rămâne limitată deoarece, fără participare activă în proiecte europene, rămâi client, nu partener.
Reconstrucția industriei și cercetării
Avem nevoie de o bază industrială reală, nu doar de contracte de import. Iar reconstrucția înseamnă modernizarea capacităților existente, atragerea de investiții în producție și integrarea în lanțuri europene. Cercetarea trebuie să revină în centrul viziunii despre viitor prin finanțare predictibilă pentru institute, proiecte aplicate, nu doar teoretice și mai ales colaborare directă cu industria. Universitățile tehnice trebuie aduse în ecosistem, ele sunt centre tehnice, au resursă umană și expertiză, dar azi sunt slab conectate la industria de apărare. Trebuie să realizăm consorții în care universitățile sunt parteneri reali în programe comune de cercetare cu industria, pentru a asigura acces la proiecte europene pentru studenți și cercetători. Fără această legătură, pierzi generații întregi de specialiști care, de cele mai multe ori, pleacă din țară.
Direcția este simplă: deschidere, viteză, colaborare. Fără aceste trei elemente, România rămâne în afara ecosistemului european de apărare, cu ele devine actor relevant.
Participarea României la European Defence Fund. Profil, date și poziționare (2021–2025)
În final, câteva cuvinte despre participarea noastră la EDF. Participarea României la European Defence Fund arată o integrare reală în rețelele europene de cercetare militară. În același timp, indică o poziție secundară în arhitectura industrială a Uniunii Europene. Datele disponibile pentru perioada 2021–2025 conturează un profil stabil. România participă constant în proiecte, atrage finanțări moderate și rămâne, în majoritatea cazurilor, partener, nu coordonator. La nivel european, EDF a finanțat peste 200 de proiecte în primii ani de implementare. În 2024, Comisia Europeană a alocat aproximativ 1 miliard de euro pentru noi proiecte de cercetare și dezvoltare în domeniul apărării. Aceeași valoare apare și în 2025, ceea ce confirmă stabilitatea instrumentului financiar.
România apare în aceste apeluri cu o rată de succes relativ bună. În primele runde, între 40% și 60% dintre aplicațiile depuse de entități românești au fost finanțate. Acest indicator arată capacitate tehnică și adaptare la cerințele programului. Problema apare la nivel de volum și influență. Participarea se face în consorții mari, dominate de actori din Franța, Germania sau Italia, entitățile românești intră, de regulă, ca parteneri. Numărul de proiecte coordonate de România rămâne foarte redus. Datele din 2024 și început de 2025 confirmă acest model, România continuă să participe în proiecte din domenii precum drone, sisteme autonome, comunicații securizate și inteligență artificială. Nu apare însă în proiecte majore legate de platforme complexe, cum ar fi sisteme aeriene de luptă sau tehnologii navale avansate.
Structura actorilor implicați explică parțial această poziție. Participarea vine în principal din partea institutelor de cercetare, a unor agenții publice și a unui număr limitat de companii private. Lipsesc actorii industriali mari, capabili să conducă consorții europene. Un alt indicator relevant este distribuția finanțărilor. Deși nu există încă o agregare publică completă pentru România, datele fragmentare arată participări pe proiecte de dimensiune mică și medie, contribuțiile financiare per entitate sunt semnificativ mai mici decât în statele vestice. În paralel, România accesează fonduri mult mai mari prin alte instrumente europene dedicate achizițiilor de echipamente. Această diferență sugerează o orientare strategică spre import și interoperabilitate, mai degrabă decât spre dezvoltare tehnologică internă.
Din punct de vedere al rețelelor, România este conectată, dar nu centrală. Participă în consorții, dar nu definește direcțiile tehnologice, relațiile de colaborare sunt încă limitate și nu formează clustere industriale stabile. Privind comparativ, state precum Polonia sau Spania au început să își crească rolul în EDF, inclusiv prin coordonarea unor proiecte, România nu a făcut încă acest pas.
Profilul general este clar. România este prezentă în European Defence Fund, are capacitate de participare, nu are încă masă critică pentru a influența agenda europeană de apărare. Direcția următoare depinde de trei factori concreți, aceștia sunt consolidarea industriei naționale de apărare, crearea de parteneriate stabile cu actori majori din UE și creșterea capacității de coordonare a proiectelor. Fără aceste schimbări, participarea României va rămâne constantă, dar marginală.