Parteneriatul Estic, cadrul prin care Uniunea Europeană și-a organizat relațiile cu șase state din vecinătatea estică, a devenit prea rigid pentru o regiune transformată de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, presiuni hibride, competiție geopolitică și parcursuri politice divergente. O serie de analize publicate de EaP Think Tank Network susține că UE trebuie să treacă de la un model comun pentru Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și Belarus la o politică mai flexibilă, în care extinderea, securitatea, infrastructura și sprijinul pentru democrație să fie tratate împreună.
Pe scurt
-
Parteneriatul Estic este considerat tot mai depășit ca umbrelă comună pentru șase țări care au evoluat foarte diferit după 2022.
-
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a transformat vecinătatea estică a UE dintr-o zonă de reforme treptate într-un spațiu central de securitate europeană.
-
Experții propun înlocuirea cadrului actual, după 2027, cu o structură mai flexibilă, legată de extindere, parteneriate strategice, sprijin democratic și conectivitate.
-
Analizele susțin că nu poate exista democrație durabilă în regiune fără securitate și stabilitate.
-
Global Gateway, coridoarele prin Marea Neagră, conexiunile energetice, rutele de date și legăturile cu Asia Centrală devin instrumente geopolitice, nu doar proiecte de infrastructură.
Parteneriatul Estic a fost lansat într-o perioadă în care Uniunea Europeană miza pe stabilitate, reforme graduale, apropiere economică, acorduri de asociere, liberalizarea vizelor, sprijin pentru societatea civilă și cooperare sectorială. Acest model presupunea că statele partenere vor avansa, chiar cu viteze diferite, pe trasee relativ previzibile de reformă și apropiere de UE.
Această logică este contestată acum de realitatea politică și de securitate. Steven Blockmans, autorul analizei „Retiring the Eastern Partnership: What Comes Next?”, susține că invazia Rusiei a schimbat fundamental rolul vecinătății estice, care a devenit un teatru central al securității europene, nu o periferie de politică externă. El arată că Parteneriatul Estic nu a fost construit pentru război la scară largă în Europa, garanții de securitate, reconstrucția unei țări candidate aflate sub invazie, controlul eludării sancțiunilor, cooperare industrială în apărare sau extindere accelerată.
Parteneriatul Estic a fost gândit ca instrument de apropiere treptată de UE, prin reguli, finanțare și dialog. După 2022, problema nu mai este doar dacă o țară adoptă reforme administrative, ci dacă poate rezista presiunii militare, dezinformării, coerciției economice, șantajului energetic, atacurilor cibernetice și capturării instituțiilor.
Analizele arată că Uniunea Europeană a depășit deja, în practică, modelul comun al Parteneriatului Estic. Ucraina și Moldova au intrat pe o cale de aderare, Armenia are un parteneriat adaptat, Azerbaidjanul este tratat mai ales printr-o relație tranzacțională legată de energie, Belarusul este vizat prin sancțiuni împotriva regimului și sprijin pentru societatea civilă în exil, iar Georgia rămâne importantă pentru conectivitate, deși instituțiile sale sunt descrise ca fiind capturate.
Stefan Meister, într-o analiză despre viitorul politicii europene de vecinătate, descrie aceeași fragmentare. Țările din regiune se îndepărtează unele de altele în funcție de apropierea sau distanțarea față de UE și Rusia, iar securitatea a devenit principalul filtru pentru toate domeniile, de la energie și transport până la infrastructură digitală.
Rusia pierde o parte din influența regională, deoarece își consumă resursele în Ucraina și nu mai poate oferi securitate sau echilibru de putere ca înainte. Totuși, Moscova rămâne activă prin interferență electorală, război hibrid, presiune politică și modele autoritare de control asupra internetului și societății civile.
În același timp, regiunea nu mai este dominată de un singur actor extern. Turcia, China, Iranul, statele din Golf, Statele Unite și Uniunea Europeană concurează pentru influență, resurse, rute comerciale și modele de guvernare. Meister notează și schimbarea rolului SUA, care nu mai acționează ca sprijin normativ pentru societatea civilă, democrație și stat de drept, ci își urmărește mai ales interesele de afaceri, ceea ce lasă Bruxellesul ca principal actor orientat valoric în regiune.
Laure Delcour, autoarea analizei „EU Policy in Its Eastern Neighborhood: What is Needed for the Region?”, pune accent pe legătura dintre securitate și democrație. Ea susține că reformele nu mai pot fi separate de mediul de securitate în care au loc, deoarece presiunea externă, conflictele și atacurile hibride polarizează societățile, centralizează decizia politică și fac reformele mai fragile.
Ucraina este exemplul cel mai clar: agenda de reforme și drumul european depind direct de capacitatea statului de a rezista amenințărilor de securitate. Moldova se află într-o situație asemănătoare, cu o conducere pro-reformă expusă constant interferențelor hibride și vulnerabilităților geopolitice. Armenia combină reforma internă cu întrebări sensibile de securitate și orientare externă.
Mesajul central al acestor analize este că UE nu duce lipsă neapărat de instrumente, ci de coerență între ele. Ajutorul financiar, procesul de aderare, sprijinul militar, misiunile de monitorizare, cooperarea energetică, sancțiunile, combaterea amenințărilor hibride și sprijinul pentru societatea civilă există deja, dar sunt adesea gestionate prin silozuri instituționale diferite.
Această separare devine problematică într-o regiune în care vulnerabilitățile sunt conectate. O rețea energetică dependentă de Rusia poate deveni instrument de presiune politică. O rută de transport poate deveni coridor strategic. O platformă media controlată poate deveni canal de destabilizare. O reformă judiciară poate eșua dacă instituțiile sunt sub presiune externă și internă în același timp.
Blockmans propune retragerea Parteneriatului Estic ca politică-cadru la finalul actualului buget multianual al UE, în 2027, și înlocuirea lui cu o structură mai flexibilă. Modelul său ar avea trei centre: un hub de aderare pentru Ucraina, Moldova și o eventuală Georgie re-democratizată, un hub de parteneriat strategic pentru Armenia și Azerbaidjan, și un hub de contingență democratică pentru Belarus, Azerbaidjan și Georgia.
Această structură nu ar însemna că o țară trece automat de la o categorie la alta sau că nu poate participa la mai multe forme de cooperare. Ideea este să se renunțe la iluzia că aceleași instrumente pot funcționa la fel pentru toate cele șase țări, într-un moment în care unele negociază aderarea, altele se îndepărtează de standardele democratice, iar altele au nevoie de aranjamente de securitate și conectivitate adaptate.
Conectivitatea apare ca element transversal. Pentru vecinătatea estică, aceasta nu mai înseamnă doar drumuri, căi ferate sau proiecte economice, ci rute care ocolesc Rusia, legături cu Marea Neagră și Marea Caspică, integrarea Ucrainei în coridoarele de transport europene, sincronizarea sistemelor energetice, modernizarea punctelor de trecere a frontierei și securizarea rutelor de date.
Global Gateway ar putea oferi un cadru util pentru astfel de proiecte, deoarece pune accent pe rezultate concrete și pe finanțare pentru infrastructură. Blockmans avertizează însă că Global Gateway nu poate înlocui o strategie politică, pentru că infrastructura nu rezolvă singură extinderea, valorile democratice, medierea conflictelor, politica de sancțiuni sau parteneriatele de securitate.
Analizele arată că UE încearcă deja să lege regiuni și dosare care înainte erau tratate separat: Marea Neagră, Caucazul de Sud, Asia Centrală, energia, infrastructura, comerțul interregional și securitatea. Problema este lipsa unui cadru politic care să alinieze aceste elemente și lipsa unei asumări mai puternice din partea statelor membre.
Viitorul politicii europene în vecinătatea estică va depinde de două decizii concrete: câți bani vor fi alocați regiunii în următorul buget multianual al UE și câtă voință politică vor avea statele membre pentru a transforma conectivitatea, extinderea și securitatea într-o strategie comună. Fără această schimbare, Uniunea Europeană riscă să rămână cu instrumente utile, dar aplicate prea fragmentat într-o regiune în care competiția geopolitică se accelerează.