Capturarea politică a instituțiilor poate deveni ea însăși o vulnerabilitate de securitate într-un stat expus presiunii externe, susține Rosaria Puglisi într-un nou studiu publicat de Istituto Affari Internazionali. Analiza folosește Georgia drept studiu de caz și argumentează că investițiile externe în echipamente, formare sau reformă instituțională pot avea efect limitat atunci când mecanismele de numire, control și coordonare favorizează loialitatea politică în detrimentul autonomiei profesionale.
Aceasta este interpretarea autoarei, nu o măsurare comparativă a capacității militare georgiene și nici o constatare juridică privind „capturarea statului”. Documentul este un studiu de caz calitativ construit în jurul evoluției instituțiilor de securitate, interviurilor și analizei documentare, iar concluzia sa principală privește modul în care partenerii externi ar trebui să proiecteze asistența. Evaluările UE oferă separat dovezi privind deteriorarea instituțională și utilizarea politizată a unor organisme, în timp ce guvernul Georgiei respinge asemenea concluzii și le descrie drept evaluări părtinitoare și intervenții politice.
Pe scurt
-
Studiul IAI tratează capturarea instituțională ca pe o amenințare internă la adresa securității, nu doar ca pe o problemă de democrație și stat de drept.
-
Autoarea identifică drept riscuri numirile bazate pe loialitate, supravegherea slabă, coordonarea fragmentată și planificarea strategică insuficientă.
-
Recomandarea centrală este ca evaluarea guvernanței și garanțiile împotriva instrumentalizării politice să fie integrate în asistența externă pentru securitate și reziliență.
-
Raportul Comisiei pentru 2025 a descris regres democratic, probleme privind independența unor organisme și riscuri de folosire politică a instituțiilor, dar nu este aceeași analiză și nu validează automat toate concluziile IAI.
-
Ministerul georgian de Externe contestă evaluările negative ale instituțiilor UE, pe care le califică drept părtinitoare, politizate și rupte de realitatea din țară.
Puglisi pornește de la ideea că asistența de securitate este adesea proiectată ca și cum instituțiile beneficiare ar funcționa independent de structura politică internă. Echipamentele, instruirea, interoperabilitatea sau modernizarea procedurilor pot crește capacitatea tehnică, însă efectul lor depinde de cine conduce instituția, cum sunt selectate cadrele, cine controlează informația și dacă există structuri capabile să coordoneze prioritățile naționale. Într-un sistem în care aceste mecanisme sunt subordonate supraviețuirii politice a unei elite, autoarea consideră că ajutorul extern poate să nu producă reziliența anticipată.
Studiul pune accent pe sectorul de securitate al Georgiei deoarece țara se confruntă simultan cu presiunea Rusiei, conflicte teritoriale nerezolvate și nevoia de cooperare cu partenerii occidentali. Autoarea descrie o evoluție în care mecanismele de supraveghere și coordonare ar fi devenit mai puțin robuste, iar promovarea profesională și accesul la poziții importante ar fi fost influențate într-o măsură tot mai mare de loialitatea politică. Aceste constatări sunt concluzii ale studiului și trebuie păstrate ca atare, nu prezentate drept consens instituțional european.
Există însă elemente de context care merg în aceeași direcție în documentele Comisiei. Raportul pentru Georgia din 2025 afirmă că recomandări importante privind independența și neutralitatea politică a Biroului Anticorupție nu fuseseră aplicate și exprimă îngrijorări privind folosirea instituției pentru aplicarea unor legi îndreptate împotriva societății civile și presei. Comisia a semnalat separat concentrarea mai mare a puterilor în Parchet după desființarea Serviciului Special de Investigații și lipsa progresului privind de-oligarhizarea.
Aceste constatări europene au avut deja consecințe politice asupra relației cu Tbilisi. Comisia consideră că procesul de aderare al Georgiei a fost de facto oprit și descrie țara drept candidat „doar cu numele” atât timp cât cursul democratic nu este inversat. 2EU a tratat separat deteriorarea drepturilor civile și utilizarea sistemului de justiție împotriva organizațiilor societății civile, astfel încât noutatea studiului IAI nu este încă o constatare privind regresul democratic, ci legătura dintre această guvernanță și capacitatea de securitate.
Autoritățile georgiene contestă însă cadrul acestor evaluări. Ministerul de Externe a calificat raportul Comisiei din 2025 drept părtinitor și bazat pe aprecieri negative nefondate, iar în 2026 a respins și raportul Parlamentului European drept o prezentare „ruptă de realitate” și o intervenție politică împotriva statului georgian. Poziția guvernului este că instituțiile europene ignoră informațiile furnizate de Tbilisi și folosesc procesul de integrare în scopuri politice.
Recomandarea IAI încearcă să mute această dispută în domeniul proiectării ajutorului. Puglisi susține că donatorii ar trebui să analizeze guvernanța, independența, controlul democratic și riscul de instrumentalizare înainte de a transfera capacități sensibile și să introducă mecanisme prin care sprijinul poate fi ajustat dacă instituțiile sunt folosite în scopuri politice interne. În această logică, succesul unei misiuni de asistență nu ar trebui măsurat numai prin echipamente furnizate, personal instruit sau proceduri adoptate.
Pentru Uniunea Europeană, problema este relevantă deoarece Georgia rămâne formal stat candidat și parte a arhitecturii de securitate și conectivitate din vecinătatea estică. Studiul nu demonstrează câtă capacitate militară a pierdut Georgia și nu cuantifică efectul capturării instituționale asupra rezilienței. El formulează, în schimb, un argument de politică publică potrivit căruia calitatea instituțiilor trebuie tratată ca o condiție a eficienței asistenței de securitate, nu ca un dosar separat de aceasta.