România nu va ieși din dezechilibru cu rigla și foarfeca. Austeritatea pură — taxe mai mari, tăieri contabilicești rapide, din pix, și speranța că cifrele se cumințesc singure — poate opri temporar sângerarea, dar nu vindecă pacientul. Pui garoul, da. Însă dacă bolnavul are nevoie de operație — digitalizare, reorganizare, investiții, încredere —, garoul rămâne doar o amânare elegantă a problemei. Și, pe termen mediu și lung, omoară sau duce măcar la o amputare…
Nu stimulezi un stup luându-i mierea. Nu crești o pădure vânzând-o copac cu copac. Nu dezvolți o fermă tăind toate vitele pentru carne, în loc să vinzi laptele și să mărești turma. Și totuși, cam ăsta e reflexul nostru recurent: când bugetul scârțâie, prima reacție e să stoarcem mai tare exact motorul care ar trebui să ne ducă mai departe.
Pentru că economia nu e un tabel Excel. Economia e emoție, e încredere, cashflow, predictibilitate, apetit de risc, decizie de investiție, loc de muncă, consum, export. Dacă toate astea intră în expectativă, poți ajusta formulele cât vrei — rezultatul rămâne fragil. Iar contextul nu iartă: România a închis 2025 cu cel mai mare deficit din Uniunea Europeană, 7,9% din PIB, și este singurul stat membru pe care Comisia Europeană îl încadrează la „dezechilibre macroeconomice excesive”. Consolidarea nu mai e o opțiune. Dar întrebarea corectă nu e dacă ajustăm deficitul, ci cum îl ajustăm și ce construim în paralel. De câte ori am tot discutat asta cu dragul meu profesor Mircea Coșea… și cât de mult îmi lipsește acum.
Austeritatea nu e strategie. E o frână de mână
O spunea și Profesorul: austeritatea pură seamănă cu frâna de mână trasă într-o mașină cu motorul deja gripat. Poate încetinești, poate eviți pe moment impactul. Dar nu ajungi nicăieri. Ca să mergi, ai nevoie de motor, combustibil, direcție și șofer. În economie, motorul înseamnă investiții, producție, exporturi, capital privat și o administrație care chiar funcționează. Problema e că, de prea multe ori, statul a cerut sacrificii economiei reale înainte să le facă în propria curte. I-a cerut privatului să plătească nota pentru risipa publică. I-a cerut antreprenorului mai multă disciplină, în timp ce administrația a rămas fragmentată, greoaie, analogică și deseori ostilă. E ca și cum i-ai cere bucătarului un meniu mai bun, dar i-ai lua cuțitele, i-ai dubla chiria și l-ai trimite la coadă după autorizații, în timp ce în bucătărie, alimentele riscă să se strice…
Nu taxele sunt problema. Lipsa de arhitectură este problema
Există o diferență uriașă între consolidare fiscală și panică fiscală. Consolidarea înseamnă plan, calendar, priorități, reforme, efecte măsurabile. Panica înseamnă: tăiem de unde se vede, taxăm unde se poate și comunicăm că „nu avem de ales”. Dar avem de ales măcar în privința metodei. O economie nu se repară prin stoarcere mecanică. Dacă baza de taxare slăbește, dacă firmele amână investițiile, dacă oamenii consumă mai puțin, dacă băncile finanțează prudent și/sau scump, atunci taxa în plus poate produce mai multă frică decât venit. E paradoxul găinii cu ouă de aur: când bugetul e gol, tentația e să tai găina ca să iei tot deodată. Numai că, după aceea, nu mai ai nici ouă, nici găină – vezi curba Laffer, devenită faimoasă în timpul administrației Reagan, o minunăție de teorie – răsdovedită empiric – cu un grafic care face cât o mie de cuvinte . Revenind, România nu are doar o problemă de venituri. Are o problemă de stat care colectează slab, cheltuie rigid și prea mult pe ce nu treuie și se mișcă lent. Foaaaarte lent. Când salariile, pensiile și dobânzile înghit aproape tot spațiul bugetar, orice investiție devine împrumut, refinanțare sau amânare. Iar amânarea, în politică publică, e tot o formă de cost. Unul care te forțează să amanetezi viitorul.
Digitalizarea nu e o aplicație. E un bisturiu
Digitalizarea administrației nu e cosmetică făcută din platforme, parole și ghișee online care reproduc birocrația pe ecran. Care te pune să urci la etajul 2, ghișeul 9 cu formularul din online, printat. Digitalizarea reală taie traseele inutile, conectează bazele de date, reduce contactul arbitrar dintre cetățean și funcționar, automatizează plăți, controale și raportări. (paranteză: mi se pare halucinant cum, deși avem cazier digital, disponibil online, statul îl cere pentru dosariadele proprii tot pe cel printat și solicitat la ghișeu – în loc să și-l scoată singur pe cel digital… și nu,nu e nici măcar pentru bani, pentru că se eliberează gratuit…) Deci, nu, nu e suficient să pui un PDF pe site și să spui că ai digitalizat statul — e ca și cum ai lipi un ecran tactil pe o căruță și ai numi-o mașină electrică.
Digitalizarea adevărată scade costuri, crește colectarea, reduce evaziunea, limitează abuzul și eliberează oameni. Mai ales, produce date. Fără date, statul conduce noaptea, pe ceață, cu farurile sparte. Cu date, vede unde se pierd banii, unde se dublează atribuții, unde se blochează investițiile. Abia după digitalizare poți vorbi serios despre inteligență artificială în administrație. AI-ul nu se așază peste haos ca frișca peste o prăjitură stricată. Are nevoie de date curate, procese coerente, interoperabilitate și obiective clare. Altfel nu obții administrație inteligentă, ci haos automatizat.
Reorganizarea administrativ-teritorială: elefantul din camera cu porțelanuri electorale
A doua reformă mare, ignorată sistematic, e reorganizarea administrativ-teritorială. România funcționează pe o arhitectură veche și fărâmițată: 3.228 de unități administrativ-teritoriale, dintre care aproape jumătate au sub 3.000 de locuitori. Multe sunt prea mici ca să susțină servicii publice moderne, proiecte de investiții, capacitate tehnică și management profesionist. 75% trăiesc din subvenții – deci nu produc nici măcar cât să se autosusțină, ce să mai vorbim despre investiții… nada. Stau la pomană, fără alocări de la centru, nu-și plătesc salariile si curentul. Totuși, un stat nu devine mai eficient doar pentru că îi tai bugetul. Devine mai eficient când îi schimbi structura. Pam-pam! Nu poți cere performanță de secol XXI unei administrații desenate pentru altă epocă — e ca și cum ai rula inteligență artificială pe un calculator cu dischetă: poate pornește, poate face zgomot, dar sigur nu livrează viitor. Reorganizarea nu înseamnă doar comasări pe hartă. Înseamnă servicii partajate, achiziții comune, centre administrative regionale, profesionalizare, mai puține suprapuneri și mutarea banilor de la întreținerea aparatului către investiții și servicii. Înseamnă să nu mai ții zece bucătării mici, prost echipate și scumpe, când poți avea una funcțională care hrănește mai bine toată comunitatea. Da, e dificil politic. Dar exact aici se vede diferența dintre a guverna și a administra frica.
Relansarea nu vine din pedepsirea privatului
Mediul privat nu e o pungă de rezervă din care statul mai scoate bani când nu-i ies socotelile. Firmele nu investesc fiindcă sunt rugate frumos. Investesc când văd predictibilitate, cerere (pe care statul a cam dat-o de pământ), infrastructură, finanțare, legislație stabilă și o administrație care nu transformă fiecare proiect într-un maraton cu obstacole. Dacă vrei investiții, nu pui bolovani în rucsacul investitorului și apoi îl cerți că nu aleargă. Dacă vrei locuri de muncă, nu urci costul muncii până împingi activitatea în informal. Dacă vrei colectare mai bună, nu complici sistemul până când conformarea devine sport extrem. România are nevoie să-și crească PIB-ul, nu doar să împartă altfel o plăcintă prea mică. Asta înseamnă producție, export, industrie, agricultură procesată, energie, tehnologie, infrastructură și capital uman. Nu poți acoperi consumul intern doar din importuri și apoi să te miri că deficitul extern devine o rană permanentă.
Statul trebuie să livreze meserie, nu sărăcie
Încrederea se reface greu și se pierde repede. O țară poate avea bani europeni, antreprenori, resurse și poziție strategică, dar dacă statul transmite panică, impredictibilitate și improvizație, economia reală intră pe hold. Consumatorul amână. Firma amână. Investitorul amână. Banca se uită de două ori. Piața cere dobânzi mai mari. Iar cercul se închide. Statul trebuie să înceteze să mai ceară sacrificii fără să arate competență. Nu mai ajunge să spună „nu sunt bani”. Trebuie să arate unde se duc banii, ce taie din propriul aparat, ce digitalizează, ce comasează, ce simplifică, ce investiții protejează și ce calendar respectă. Austeritatea poate fi o ușă de urgență. Dar România nu poate locui permanent pe scara de incendiu.
Concluzie: nu foarfeca, ci arhitectura
România nu va ieși din vulnerabilitate doar prin tăieri, taxe și speranță. Asta e metoda veche, contabilă, potrivită unei lumi în care statul putea administra lent o economie simplă. Lumea de azi cere altceva: digitalizare profundă, reorganizare administrativ-teritorială, infrastructură modernă și mobilitate, costuri fixe mai mici, investiții stimulate, adopția inteligenței artificiale și un mediu privat eliberat de povara impredictibilității. Nu relansezi o economie luând mierea din stup și mirându-te apoi că albinele nu mai produc. Nu crești o pădure vânzând fiecare copac. Nu dezvolți o fermă sacrificând turma. Și nu construiești prosperitate tratând economia reală ca pe un contribuabil captiv, iar statul ca pe un aparat imposibil de schimbat. Deficitul trebuie redus. Dar viitorul trebuie construit. Iar între contabilitate și reformă este toată diferența dintre a mai supraviețui un an și a reporni, în sfârșit, țara.
Articolul publicat în ediția tipărită a revistei Club Economic / Project Syndicate (2026)
