Centrul pentru Studii de Politici Europene avertizează că noile centre de returnare propuse în legislația europeană privind migrația nu ar garanta returnarea efectivă a persoanelor aflate în situație neregulamentară, ci ar putea crea un sistem de detenție în țări terțe, departe de controlul direct al instanțelor și al mecanismelor europene de protecție a drepturilor. Analiza semnată de Davide Colombi susține că Regulamentul privind returnarea ar permite statelor membre să deporteze o persoană într-o țară în care nu a fost niciodată și să o țină acolo pe termen nedeterminat.
Pe scurt
-
CEPS spune că noile centre de returnare ar permite trimiterea persoanelor într-o țară terță care acceptă să le primească, chiar dacă acestea nu au nicio legătură cu acea țară.
-
Analiza susține că aceste centre nu elimină motivul pentru care returnarea în țara de origine nu a fost posibilă.
-
Statele membre ar putea încheia nu doar acorduri juridice, ci și aranjamente neobligatorii cu țări terțe, cu risc mai mic de control democratic și judiciar.
-
CEPS arată că familiile cu copii nu mai sunt excluse explicit din sistem, în timp ce numai minorii neînsoțiți rămân în afara domeniului de aplicare.
-
Autorul invocă experiențele Italiei în Albania și ale Australiei cu centre offshore pentru a susține că astfel de modele sunt costisitoare, contestate în instanță și vulnerabile la abuzuri.
Conceptul de „return hub” este una dintre cele mai controversate părți ale noului Regulament european privind returnarea. Ideea este ca o persoană care nu are drept de ședere în UE să poată fi transferată într-o țară terță care acceptă să o primească, chiar dacă persoana nu este cetățean al acelei țări, nu a trecut prin ea și nu și-a dat acordul să meargă acolo.
CEPS arată că actuala Directivă privind returnarea permite trimiterea unei persoane în țara de origine, într-o țară prin care a tranzitat sau într-o țară în care acceptă să meargă. Noul regulament ar extinde această definiție la orice țară terță care consimte să primească persoana. Această schimbare ar transforma logica returnării: nu destinația legată de persoană ar conta, ci existența unei țări dispuse să o preia.
Analiza susține că această soluție nu rezolvă problema principală a returnărilor. Dacă o persoană nu poate fi trimisă în țara de origine din motive juridice, practice sau de protecție, transferul într-un centru dintr-o altă țară nu elimină obstacolul inițial. Persoana ar fi scoasă din UE, dar nu ar fi neapărat mai aproape de întoarcerea acasă.
Un punct sensibil privește forma înțelegerilor cu statele terțe. CEPS notează că statele membre ar putea încheia nu doar acorduri juridice, ci și „aranjamente” neobligatorii. Astfel de instrumente pot fi mai greu de verificat de parlamente, instanțe, presă și public, mai ales dacă detaliile privind responsabilitățile, condițiile de detenție, accesul la asistență juridică și riscul de transfer mai departe nu sunt transparente.
Analiza citează un document de discuție al președinției poloneze a Consiliului din februarie 2025, potrivit căruia baza juridică preferată ar trebui formulată suficient de flexibil pentru a evita un control judiciar care ar putea pune în pericol implementarea soluției. CEPS interpretează această abordare ca un semnal că arhitectura sistemului este gândită pentru a limita contestarea în instanță.
Garanțiile prevăzute în cursul negocierilor au fost, potrivit autorului, slăbite. Familiile cu copii, exceptate inițial în propunerea Comisiei Europene, nu mai sunt excluse explicit. Doar minorii neînsoțiți rămân în afara mecanismului. Monitorizarea independentă ar urma să fie cerută numai atunci când persoanele sunt trimise mai departe din centrul de returnare către o altă țară, nu ca mecanism general de verificare a respectării drepturilor.
Calendarul de aplicare este, de asemenea, important. Regulamentul ar avea o perioadă de implementare de un an, dar centrele de returnare ar putea fi create imediat ce textul intră în vigoare. CEPS menționează că statele membre au explorat deja posibile țări partenere, printre care Rwanda, Ghana, Senegal, Tunisia, Libia, Mauritania, Egipt, Uganda, Uzbekistan, Armenia, Muntenegru și Etiopia.
CEPS amintește că, în 2018, Comisia Europeană considera că trimiterea unei persoane împotriva voinței sale într-o țară din care nu provine și prin care nu a tranzitat nu era posibilă fără revizuirea dreptului UE. Comisia semnala atunci și un risc ridicat de refoulement, adică trimiterea unei persoane într-un loc unde ar putea fi expusă persecuției, tratamentelor inumane sau altor încălcări grave ale drepturilor.
Autorul susține că această revizuire juridică este acum în curs, dar riscurile de fond nu au dispărut. Distanța geografică și complexitatea instituțională nu elimină responsabilitatea statelor membre sau a UE dacă persoanele sunt deținute, transferate sau tratate contrar Cartei drepturilor fundamentale a UE ori Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Experiențele anterioare sunt folosite ca avertisment. CEPS menționează schema Italiei în Albania, care nu este propriu-zis un return hub, dar este prezentată ca cea mai apropiată formulă aflată în funcțiune. Analiza indică persoane vulnerabile transferate greșit și apoi readuse, centre în mare parte goale, un cost de aproximativ 700 de milioane de euro pe cinci ani și refuzuri ale judecătorilor italieni de a valida transferuri încă din prima zi.
Modelul australian de detenție offshore este prezentat ca un alt exemplu negativ. CEPS susține că acesta nu a produs un efect de descurajare durabil, a generat mii de acuzații documentate de abuzuri și a costat miliarde. Autorul menționează și constatări ale Comitetului ONU pentru Drepturile Omului și ale Comitetului împotriva Torturii, care au considerat Australia responsabilă pentru detenție arbitrară și rele tratamente.
Analiza amintește și avertismentele Agenției pentru Drepturi Fundamentale a UE și ale Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei. Potrivit CEPS, aceste organisme nu au spus că centrele de returnare sunt ilegale în principiu, dar au atras atenția că garanțiile necesare sub dreptul UE și dreptul internațional sunt atât de exigente încât foarte puține transferuri ar putea fi realizate legal.
Miza este mai largă decât gestionarea migrației. CEPS susține că politicile dure de returnare și detenție nu produc automat eficiență și pot agrava insecuritatea atunci când lipsesc căile legale de migrație și mecanismele de regularizare. Autorul afirmă că problema nu este doar a persoanelor vizate de returnare, ci și a Uniunii Europene, dacă legislația sa ajunge să slăbească drepturile fundamentale și controlul judiciar pe care pretinde că le apără.