Uniunea Europeană vrea ca deciziile de returnare emise într-un stat membru să poată fi recunoscute și puse în aplicare de alte state membre, fără reluarea întregii proceduri de la zero. O analiză European Policy Centre arată că această schimbare este una dintre principalele noutăți ale noului Sistem european comun pentru returnări, asupra căruia Parlamentul European și Consiliul au ajuns la un acord la 1 iunie 2026.
Pe scurt
-
Noul sistem european pentru returnări introduce treptat recunoașterea reciprocă a deciziilor de returnare.
-
Mecanismul urmărește să evite repetarea procedurilor dacă o persoană se mută neregulamentar dintr-un stat membru în altul.
-
Între 2020 și 2024, doar 16% până la 24% dintre cetățenii non-UE cu ordin de părăsire a teritoriului au fost efectiv returnați într-o țară terță.
-
Recunoașterea reciprocă va fi sprijinită de un Ordin european de returnare integrat în Sistemul de informații Schengen.
-
EPC avertizează că succesul depinde de convergența practicilor naționale, schimb de date fiabil și garanții clare pentru drepturi fundamentale.
Reforma vine după ani în care returnarea persoanelor fără drept de ședere a rămas una dintre cele mai slabe componente ale politicii europene de migrație. Procedurile sunt fragmentate, aplicarea diferă între state, iar rezultatele sunt greu de măsurat. Potrivit analizei, în perioada 2020-2024, numai între 16% și 24% dintre cetățenii din afara UE care au primit un ordin de părăsire a teritoriului au fost efectiv returnați într-o țară terță.
Noul regulament încearcă să răspundă acestei probleme prin reguli mai stricte și printr-o cooperare mai mare între statele membre. Textul include extinderea perioadei de detenție, obligații de cooperare mai puternice pentru cetățenii non-UE și drepturi de căutare la locul de reședință. În același timp, introduce un instrument administrativ important: recunoașterea reciprocă a deciziilor de returnare.
Logica mecanismului este simplă. Dacă un stat membru a emis deja o decizie de returnare, iar persoana vizată pleacă neregulamentar într-un alt stat al UE, al doilea stat nu ar trebui să refacă întreaga procedură. Ar trebui să poată recunoaște decizia existentă și să continue procesul de returnare.
Mecanismul va fi sprijinit de Ordinul european de returnare, ERO, care urmează să fie integrat în Sistemul de informații Schengen, SIS. Acest lucru ar trebui să permită autorităților să vadă mai rapid dacă o persoană are deja o decizie de returnare emisă în alt stat membru și să evite dublarea procedurilor.
Aplicarea nu va fi imediat obligatorie. Acordul prevede o perioadă pregătitoare de doi ani după intrarea în aplicare a regulamentului. În această etapă, recunoașterea reciprocă va rămâne opțională, iar Comisia Europeană va evalua funcționarea mecanismului înainte ca acesta să devină obligatoriu.
Analiza EPC arată că această etapizare reflectă îngrijorări reale. Recunoașterea reciprocă poate reduce întârzierile și mișcările secundare neregulamentare, dar poate crea și probleme operaționale dacă statele membre nu au aceleași standarde, aceleași date sau aceeași încredere în procedurile celorlalte administrații.
O dificultate majoră este diferența dintre sistemele naționale. Statele membre aplică proceduri diferite pentru returnare, detenție, evaluarea vulnerabilităților, protecție juridică și legătura cu procedurile de azil. O decizie care poate fi pusă în aplicare într-un stat poate ridica probleme în alt stat dacă apar informații noi despre riscuri, sănătate, familie, copii sau alte vulnerabilități.
Informațiile sunt esențiale. Dacă un stat membru trebuie să recunoască o decizie emisă de alt stat, are nevoie de date suficiente și fiabile despre procedura anterioară, motivele deciziei, eventualele căi de atac, situația persoanei și obstacolele care pot împiedica îndepărtarea. Fără aceste informații, recunoașterea reciprocă poate transfera problemele de la un stat la altul, în loc să le rezolve.
EPC atrage atenția și asupra garanțiilor fundamentale. Returnarea nu poate fi tratată doar ca un dosar administrativ. Autoritățile trebuie să respecte principiul nereturnării către un loc unde persoana riscă persecuție, tortură sau tratament inuman, să țină cont de dreptul la viață de familie și să evalueze situațiile de vulnerabilitate.
Analiza spune că viitoarea evaluare a Comisiei nu ar trebui să verifice doar dacă statele sunt pregătite tehnic. Ea ar trebui să arate dacă noul mecanism reduce cu adevărat diferențele dintre practicile naționale și dacă elimină blocajele care au limitat până acum folosirea recunoașterii reciproce.
Pentru statele membre, miza este eficiența. Un sistem în care fiecare administrație reia aceeași procedură consumă timp, personal și resurse. Pentru persoanele vizate, miza este securitatea juridică. O decizie recunoscută în mai multe state trebuie să fie clară, contestabilă și bazată pe informații actualizate.
Reforma încearcă să combine două obiective greu de echilibrat: returnări mai rapide și garanții juridice suficiente. Dacă schimbul de informații funcționează și practicile naționale se apropie, recunoașterea reciprocă poate reduce procedurile duplicate. Dacă aceste condiții lipsesc, mecanismul poate adăuga noi sarcini administrative și noi dispute între state.
Concluzia EPC este că recunoașterea reciprocă nu este o soluție rapidă în sine. Ea poate deveni utilă doar dacă este însoțită de convergență reală între sistemele naționale, stimulente clare pentru statele membre și orientări practice privind obstacolele legate de protecție, vulnerabilități și drepturi fundamentale.