Există două Românii. Una pe care o vedem în fiecare zi. Și una pe care o întâlnim atât de rar, încât aproape uităm că există. Prima vorbește tare.
Se ceartă. Se împarte în tabere. Își caută permanent vinovații. A doua vorbește puțin. Construiește. Ridică oameni. Și nu lasă pe nimeni în urmă.
In Sufrageria Palatului Regal, am avut senzația că, pentru aproape două ore, cele două Românii și-au schimbat locurile. În sală se aflau Familia Regală, conducerea Armatei României, reprezentanți ai Administrației Prezidențiale, miniștri, militari, antreprenori, voluntari, studenți, jurnaliști. Dar, de fapt, nimeni nu era acolo pentru funcția pe care o ocupa. Toți erau acolo pentru aceiași oameni. Militarii Invictus. Și pentru povestea lor.
A fost premiera documentarului EU SUNT INVICTUS, un proiect la care, împreună cu echipele Photomedia EM360 și Big Dream Media, am lucrat mai bine de trei ani. Dar, paradoxal, în acea după-amiază am vorbit cel mai puțin despre film. Pentru că filmul era doar pretextul. Subiectul erau oamenii.
În jurnalism există o regulă simplă. Dacă vrei să înțelegi un om, uită-te la ce face atunci când camerele se opresc. După zece ani petrecuți lângă comunitatea Invictus, cred că acesta este lucrul care m-a impresionat cel mai mult. Nu medaliile. Nu competițiile internaționale. Nu performanțele sportive.
Ci felul în care au grijă unii de alții. În lumea lor există o regulă nescrisă.
Dacă unul cade, ceilalți se opresc. Nu îl întreabă de ce. Nu îl judecă. Îl ridică.
Abia apoi merg mai departe. Mi-am dat seama că această regulă nu îi face doar campioni. Îi face o comunitate.
Noi, în schimb, facem adesea exact invers. Trăim într-o societate care pare să funcționeze tot mai mult după logica despărțirii. Ne alegem tabere. Ne alegem bule. Ne alegem adversari. Și uităm să ne mai alegem unii pe alții. Invictus face contrariul. Acolo nu contează dacă ai fost ofițer sau subofițer. Nu contează gradul. Nu contează funcția. Nu contează cine ai fost înainte de explozie.
Contează cine ești astăzi pentru omul de lângă tine. Și cred că aici se ascunde cea mai mare lecție pe care acești militari o dau României. Nu una despre război. Ci una despre solidaritate.
Documentarul EU SUNT INVICTUS vorbește despre răni. Dar nu despre cele pe care le vede medicina. Ci despre cele pe care le vindecă doar oamenii. Sportul. Prietenia. Familia. Camaraderia. Timpul. Și încă ceva. Sentimentul că aparții unei echipe. Poate că asta înseamnă, în fond, Invictus. Să îi convingi pe oameni că, indiferent cât de greu le este, nu sunt singuri.
Filmul acesta nu ar fi existat fără o echipă extraordinară, niciodata nu l-as fi putut crea si finaliza singur. Asa ca există oameni despre care simt nevoia să vorbesc separat. Andreea Topan a transformat zeci de interviuri, sute de pagini și mii de emoții într-o poveste coerentă. A găsit firul invizibil care leagă destine diferite și l-a ținut întins de la primul până la ultimul cadru. A facut lumina si ordine. Lucian Doroftei a fost omul care a văzut povestea atunci când noi vedeam încă zeci sau sute de ore de filmare. A avut răbdarea să caute esențialul și înțelepciunea și talentul să lase emoția să vorbească atunci când cuvintele deveneau inutile. Sebi Boteanu a făcut ceea ce doar marii editori reușesc: a dat ritm unei emoții. Există oameni care montează imagini. Si exista artisti: Sebi a montat respirația acestui film. Mihai Măniuțiu, tatăl meu, de la care au pornit ideea și primele impulsuri. Gabriel Ion, omul făra de care Invictus nu ar exista, nici pe departe, în forma in care exista astazi.
Le sunt recunoscător, le mulțumesc.
La fel cum sunt recunoscător Familiei Regale a României pentru sprijinul acordat acestei cauze încă din primele zile, de acum mai bine de 10 ani, Statului Major al Apărării, Ministerului Apărării Naționale, colegilor din Antena 3 CNN, partenerilor și tuturor celor care au înțeles că unele proiecte nu se finanțează pentru că sunt profitabile, ci pentru că sunt necesare.
Nu am făcut armata, in sensul clasic. Așa că nu am purtat niciodată oficial uniforma militara a României. Dar după zece ani petrecuți lângă acești oameni, am înțeles ceva. Invictus nu este doar despre veteranii răniți. Este despre fiecare dintre noi. Despre felul în care alegem să reacționăm când viața ne pune la pământ. Și despre alegerea, poate cea mai importantă dintre toate, de a nu-l lăsa niciodată singur pe cel căzut.
Poate că aceasta este România pe care o căutăm cu toții. Și poate că, fără să ne dăm seama, ea există deja. Se antrenează în fiecare dimineață. Aleargă în Ștafeta Veteranilor. Ridică steagul României la Invictus Games. Și, din când în când, ne aduce aminte că există un cuvânt mai puternic decât toate cele care ne despart. Împreună.’
