Suedia, Finlanda, Spania și Irlanda au concentrat împreună 88% din forajele europene de explorare minerală în 2024, potrivit unui raport tehnic publicat de Banca Europeană de Investiții. În același an, în întreaga Uniune Europeană erau forate numai 31 de ținte de explorare, în timp ce autorii estimează că ar fi necesare anual între 220 și 440 de proiecte pentru construirea unui portofoliu capabil să susțină obiectivele UE privind extracția materiilor prime critice.
Pe scurt
-
Finlanda a reprezentat 32% din metrii forați în UE în 2024, Suedia 26%, Spania 16%, iar Irlanda 14%. Cele patru state membre au concentrat împreună 88% din activitatea de foraj.
-
Raportul identifică 31 de ținte de explorare forate în UE în 2024 și estimează un necesar anual de 220–440 de proiecte pentru apropierea de obiectivele europene privind materiile prime critice.
-
Estimarea superioară de 440 de proiecte pornește de la necesitatea orientativă a 4,4 mine noi pe an și de la ipoteza că numai unul din aproximativ 100 de proiecte aflate în etapa de foraj ajunge la producție.
-
Ponderea UE în activitatea mondială de foraj a rămas în general între 3% și 5% în perioada analizată, în ciuda creșterii cererii pentru minerale necesare bateriilor, energiei regenerabile, tehnologiilor digitale și apărării.
-
Raportul atribuie concentrarea proiectelor diferențelor dintre statele membre privind autorizarea, calitatea datelor geologice, experiența administrativă, finanțarea și capacitatea de a atrage companii de explorare.
Forajul reprezintă etapa în care ipotezele formulate pe baza hărților geologice, analizelor de suprafață, imaginilor satelitare și măsurătorilor geofizice sunt verificate direct în subsol. Carotele extrase permit stabilirea prezenței mineralelor, a concentrației acestora și a continuității zăcământului.
Fără foraj, un proiect nu poate avansa de la o zonă considerată promițătoare la o resursă minerală suficient de documentată pentru evaluări tehnice și economice. Aceasta este una dintre cele mai costisitoare etape ale explorării, dar și momentul în care incertitudinea geologică poate începe să scadă.
Raportul identifică 31 de ținte de explorare forate în UE în 2024. Numărul se referă la proiecte în care au fost desfășurate activități de foraj și poate include atât zone noi, fără exploatări anterioare, cât și proiecte situate în apropierea unor mine existente sau reluate după perioade de inactivitate.
Autorii estimează că pentru apropierea de obiectivele Actului european privind materiile prime critice ar fi necesare anual între 220 și 440 de proiecte de foraj. Intervalul nu reprezintă o obligație legală pentru statele membre și nici o țintă oficială adoptată de instituțiile UE.
Valoarea superioară este calculată pornind de la o ambiție tehnică de cel puțin 22 de mine noi sau redeschise până în 2030. Împărțirea acestui număr pe cinci ani corespunde unei medii de 4,4 mine pe an.
Raportul aplică apoi o rată orientativă de succes de una la 100 pentru proiectele care au ajuns la forajul de descoperire și definire a resursei. Multiplicarea celor 4,4 mine cu 100 de proiecte conduce la estimarea de 440 de campanii anuale.
Autorii consideră că un obiectiv intermediar de 220 de proiecte ar putea fi mai realist, având în vedere nivelul foarte redus de activitate de la care pornește UE. Chiar și această valoare ar presupune de peste șapte ori numărul proiectelor identificate în 2024.
Cele patru state membre dominante au profiluri diferite, dar împărtășesc mai multe caracteristici. Ele au o tradiție minieră sau de explorare, servicii geologice publice relativ dezvoltate, experiență administrativă și un nivel mai ridicat de recunoaștere internațională în rândul investitorilor.
Finlanda a concentrat 32% din metrii de foraj europeni în 2024. Țara dispune de formațiuni geologice cu potențial pentru nichel, cupru, cobalt, litiu și alte materii prime și a menținut investiții ridicate în cartografiere, baze de date și explorare.
Suedia a reprezentat 26% din activitatea de foraj. Nordul țării are o industrie minieră activă și zăcăminte de fier, cupru, aur și alte minerale, iar administrațiile și companiile au experiență în dezvoltarea proiectelor în regiuni cu densitate redusă a populației.
Spania a concentrat 16% din foraje. Activitatea este legată inclusiv de centura piritei iberice și de alte regiuni cu istoric minier, unde există date geologice și proiecte care pot fi reluate sau extinse.
Irlanda a reprezentat 14% din activitate. Țara este cunoscută pentru zăcămintele de zinc și plumb, pentru sistemul său centralizat de licențiere și pentru programul Tellus, care colectează date geofizice și geochimice la nivel național.
Concentrarea nu înseamnă că aceste patru state dețin 88% din întregul potențial mineral al UE. Indicatorul măsoară activitatea efectivă de foraj într-un anumit an, nu dimensiunea zăcămintelor cunoscute sau nedescoperite.
Numeroase alte state membre au regiuni considerate promițătoare din punct de vedere geologic, dar desfășoară puține proiecte avansate. Raportul menționează, printre altele, centura piritei iberice, Arcul Tethyan, Bazinul Fore-Sudetic, centura variscă și regiuni alpine cu istoric de mineralizare.
Activitatea europeană de foraj a reprezentat în general numai 3–5% din totalul mondial în perioada analizată. Această pondere a rămas relativ stabilă, chiar dacă importanța materiilor prime critice a crescut în politicile europene privind energia, digitalizarea, industria auto, spațiul și apărarea.
Raportul arată că ponderea redusă nu poate fi explicată exclusiv prin geologie. Unele state membre cu potențial mineral au atras investiții foarte mici, în timp ce Finlanda și Suedia au niveluri de explorare pe kilometru pătrat comparabile cu cele din Canada și Australia.
Diferențele sunt legate de durata și predictibilitatea procedurilor, accesul la teren, calitatea informațiilor geologice, infrastructură și existența companiilor capabile să finanțeze și să administreze proiecte cu risc ridicat.
Obținerea licențelor de explorare poate dura între doi și șapte ani sau mai mult în unele părți ale UE, potrivit raportului. În jurisdicțiile folosite pentru comparație, procesul poate dura aproximativ unul sau doi ani, iar anumite autorizații cu impact redus sunt soluționate mai rapid.
Fiecare stat membru aplică propriile proceduri, termene și structuri administrative. Fragmentarea îngreunează activitatea companiilor care doresc să evalueze proiecte în mai multe țări și crește costurile necesare pentru adaptarea la cerințe diferite.
Raportul nu recomandă reducerea protecției mediului sau a drepturilor comunităților. Autorii susțin că termenele pot fi scurtate prin coordonarea instituțiilor, clarificarea etapelor, digitalizarea procedurilor și diferențierea între activitățile timpurii cu impact limitat și proiectele miniere avansate.
Acceptarea comunităților rămâne o condiție distinctă de autorizarea juridică. Un proiect poate avea licențele necesare, dar poate fi întârziat sau abandonat dacă locuitorii consideră insuficiente informațiile privind apa, biodiversitatea, terenurile, traficul sau beneficiile economice locale.
Companiile mici de explorare au un rol central în identificarea proiectelor noi. Acestea acceptă riscuri pe care grupurile miniere mari evită frecvent să le preia și încearcă să avanseze descoperirile până la momentul în care pot atrage un partener sau un cumpărător.
Sectorul european al acestor companii este slab dezvoltat în comparație cu Canada și Australia. Bursele și investitorii din aceste două țări sunt mai familiarizați cu proiectele de explorare, iar sistemele fiscale și financiare permit atragerea capitalului către proiecte care nu generează venituri timp de mai mulți ani.
Doar aproximativ 2% din cheltuielile mondiale ale companiilor mici de explorare sunt realizate în UE. În cazul marilor grupuri miniere, proiectele europene primesc aproximativ 3% din bugetele globale de explorare.
Raportul observă că o parte importantă a activității din UE este finanțată de companii canadiene și australiene. În ultimii ani, unele dintre acestea și-au redirecționat capitalul către piețele de origine, percepute drept mai ușor de administrat și mai bine susținute prin stimulente.
Datele geologice publice pot reduce riscul și costul primelor etape. Hărțile, analizele geochimice, măsurătorile magnetice și gravimetrice și informațiile istorice despre foraje permit companiilor să evite zonele fără potențial și să concentreze investițiile.
Unele servicii geologice naționale sunt însă subfinanțate, au personal insuficient sau nu oferă date în formate digitale ușor de utilizat. Lipsa unor informații comparabile la nivel european îngreunează proiectele transfrontaliere și analiza centurilor geologice care traversează mai multe state.
Actul privind materiile prime critice a cerut statelor membre să elaboreze programe naționale de explorare generală. Acestea trebuie să includă cartografiere, campanii geochimice, studii geofizice, reprocesarea datelor și hărți predictive privind posibila prezență a mineralelor.
Autorii recomandă ca zonele geologice cunoscute să fie desemnate drept regiuni strategice de explorare. În asemenea zone, autoritățile ar putea coordona datele, infrastructura, procedurile și stimulentele fără să elimine evaluările de mediu aplicabile fiecărui proiect.
Raportul propune și programe publice de foraj în regiunile insuficient cercetate. Statul ar finanța lucrări destinate înțelegerii structurii geologice generale, iar rezultatele ar deveni disponibile companiilor interesate să efectueze ulterior explorare detaliată.
Această abordare este folosită în Australia și în alte jurisdicții pentru reducerea riscului inițial. Finanțarea publică nu ar confirma existența unei resurse comerciale și nu ar înlocui investițiile private necesare pentru dezvoltarea unui proiect.
Inteligența artificială, imaginile satelitare și modelarea tridimensională pot ajuta la identificarea zăcămintelor acoperite de straturi de sol sau situate la adâncime. Raportul recomandă sprijinirea cercetării și integrarea datelor colectate de state, universități și companii.
Creșterea numărului de foraje nu ar conduce automat la deschiderea proporțională a unor mine. Majoritatea proiectelor nu confirmă zăcăminte suficiente, iar cele care descoperă mineralizare pot eșua ulterior din motive economice, tehnice, sociale sau de mediu.
Autorii susțin însă că fără o bază mult mai largă de proiecte testate, probabilitatea ca UE să descopere și să dezvolte suficiente resurse rămâne redusă. Cele 31 de proiecte identificate în 2024 sunt considerate incompatibile cu amploarea obiectivelor europene.
Raportul tehnic a fost publicat de Banca Europeană de Investiții și pregătit împreună cu Aurum Exploration Limited. Estimările privind numărul necesar de foraje și mine reprezintă analiza autorilor și nu sunt obiective obligatorii stabilite prin legislația UE.
Actul privind materiile prime critice urmărește ca extracția realizată în Uniune să acopere cel puțin 10% din consumul anual al materiilor prime strategice până în 2030. Obiectivul este agregat la nivel european și nu stabilește cote naționale sau un număr obligatoriu de proiecte pentru fiecare stat membru.
Forajele începute în următorii ani vor contribui mai ales la aprovizionarea pe termen lung. Trecerea de la descoperire la producție durează în medie peste 15 ani, ceea ce înseamnă că atingerea obiectivelor pentru 2030 depinde în principal de proiectele aflate deja în etape avansate.