Alegerile din 2027 din unele dintre cele mai mari state ale Uniunii Europene ar putea îngreuna acordurile privind bugetul, extinderea și sprijinul pentru Ucraina, dacă aduc la putere mai multe forțe eurosceptice, avertizează Stefan Lehne, cercetător la Carnegie Europe, la Bruxelles. În analiza sa, riscul principal este o Uniune tot mai greu de guvernat, care își pierde capacitatea de a răspunde problemelor economice și de securitate, chiar dacă statele membre nu urmăresc să o părăsească.
Pe scurt
-
Stefan Lehne identifică un risc de blocaje mai greu de depășit dacă mai multe state mari ajung conduse de forțe eurosceptice. Evaluarea sa privește în special Franța, Italia, Polonia și Spania și nu prezintă victoria dreptei radicale drept inevitabilă.
-
Bugetul multianual și aderarea unor noi state cer unanimitate în Consiliu. Alte acte legislative pot fi adoptate cu majoritate calificată, ceea ce limitează posibilitatea unui singur guvern de a opri decizia.
-
Presiunile s-ar putea vedea și în norme mai restrictive privind migrația sau în slăbirea politicilor climatice, anticipează autorul. Sprijinul unor partide de centru-dreapta și alcătuirea coalițiilor ar influența rezultatul.
-
Partidele dreptei radicale rămân divizate asupra Ucrainei. Lehne recomandă angajamente multianuale pentru a proteja continuitatea sprijinului și consideră pierderea treptată a capacității de acțiune a UE un risc mai plauzibil decât o ruptură imediată.
Lehne concentrează evaluarea asupra Franței, Italiei, Poloniei și Spaniei. El consideră că o schimbare politică într-un stat mare ar avea consecințe mai greu de absorbit decât opoziția izolată a unui guvern mai mic. O deteriorare serioasă a relației franco-germane ar afecta negocierea compromisurilor, iar mai mulți lideri eurosceptici care se susțin reciproc ar putea face blocajele mai dificil de depășit.
„Un grup mai mare de lideri eurosceptici cu vederi similare ar putea duce la paralizie”, scrie cercetătorul. Avertismentul privește un scenariu condiționat de rezultatele alegerilor și de alianțele ulterioare. Lehne subliniază că ascensiunea dreptei radicale nu este inevitabilă și că partidele din această familie politică diferă atât prin radicalism, cât și prin pozițiile asupra unor dosare europene.
Regulile de decizie explică unde ar putea apărea dificultățile. Consiliul UE trebuie să decidă în unanimitate asupra cadrului financiar multianual, aderării unor noi state și, cu anumite excepții, politicii externe și de securitate comune. În aceste domenii, opoziția unui singur guvern poate împiedica acordul; abținerea nu are același efect.
Pentru legislația adoptată cu majoritate calificată, un guvern nu dispune însă de un veto individual. Regula obișnuită cere sprijinul a cel puțin 15 dintre cele 27 de state, reprezentând minimum 65% din populația UE, iar minoritatea de blocaj trebuie să includă cel puțin patru state. Capacitatea unor partide de a câștiga alegeri nu se traduce, așadar, automat într-o capacitate comună de blocare a întregii legislații europene.
Bugetul pentru 2028–2034 arată de ce perspectiva electorală contează înainte de vot. Liderii UE au cerut un acord până la sfârșitul lui 2026, pentru a permite adoptarea legislației conexe în 2027. Cadrul financiar necesită unanimitate în Consiliu și aprobarea Parlamentului European. Lehne apreciază că apropierea campaniilor reduce disponibilitatea guvernelor pentru compromis și restrânge timpul în care negocierile pot avansa.
În Franța, scrutinul prezidențial este programat pentru 18 aprilie 2027, cu un eventual al doilea tur la 2 mai. Alegerile legislative regulate sunt prevăzute pentru 2029, în absența unei dizolvări a Adunării Naționale. Această distincție limitează calendarul prezentat de Lehne, care include și legislative franceze în 2027. Cercetătorul consideră că o victorie a dreptei radicale la prezidențiale ar putea tensiona deosebit de puternic cooperarea europeană.
Influența acestor partide s-ar putea manifesta și prin schimbarea conținutului politicilor, fără blocarea lor completă. Lehne anticipează presiuni pentru norme mai restrictive privind migrația și azilul și pentru slăbirea legislației de mediu și climă. Pentru asemenea schimbări, dreapta radicală ar avea nevoie de sprijinul unor politicieni de centru-dreapta, pe care autorul îl consideră probabil. Evoluția depinde astfel și de alegerile partidelor tradiționale.
Există însă și factori care pot limita confruntarea. Partenerii de coaliție pot tempera pozițiile eurosceptice, iar negocierea repetată în instituțiile UE face costisitoare antagonizarea celorlalte guverne, explică Lehne. El oferă exemplul Giorgiei Meloni, a cărei abordare asupra Ucrainei și a unor politici europene o descrie drept constructivă. În evaluarea sa, beneficiile pieței interne și legăturile instituționale fac improbabilă o ruptură imediată a Uniunii.
Ucraina evidențiază limitele unei presupuse agende comune a dreptei radicale. Partidele sunt puternic divizate asupra războiului, arată cercetătorul, deși el se așteaptă ca rezistența față de costurile sprijinului european să crească în mai multe țări. Lehne recomandă consolidarea angajamentelor față de Kiev prin programe multianuale, pentru a reduce riscul ca o schimbare a majorităților naționale să pună în discuție continuitatea ajutorului. Este o recomandare a autorului, fără garanția că asemenea programe ar elimina disputele politice.
Riscul pe termen mai lung privește și respectarea regulilor comune. Lehne apreciază că eventualele regresii democratice și încălcări ale statului de drept ar putea conta chiar mai mult decât pozițiile de negociere ale noilor guverne. Concluzia sa este că o Uniune incapabilă să avanseze în politica economică și în securitate poate pierde treptat relevanță, pe măsură ce deciziile sunt căutate în alte formule de cooperare. Alegerile vor testa, în această interpretare, atât cine poate bloca un acord, cât și cine mai poate construi unul.