Ascultarea și înregistrarea timp de un an a conversațiilor unui deținut cu membrii familiei, aplicate fără o analiză individuală a riscului sau necesității, au încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie, a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Cengiz împotriva Türkiye. Hotărârea de Cameră din 13 octombrie constată o încălcare a articolului 8 și acordă reclamantului 1.500 de euro pentru prejudiciul moral.
Pe scurt
-
Convorbirile reclamantului cu familia în spațiul de vizită al penitenciarului au fost ascultate și înregistrate timp de un an.
-
Măsura se baza pe legislația națională, dar fusese aplicată fără o evaluare concretă a situației individuale a deținutului.
-
CEDO a considerat insuficiente motivele oferite pentru ingerință și protecțiile împotriva aplicării arbitrare.
-
Hotărârea nu interzice monitorizarea în penitenciare atunci când există o justificare individuală și garanții suficiente.
-
Hotărârea este una de Cameră și nu era definitivă la data pronunțării.
Autoritățile penitenciare au folosit cadrul juridic național care permite monitorizarea anumitor conversații ale persoanelor private de libertate și au menținut măsura timp de un an. Pentru reclamant, efectul a fost că discuțiile cu membrii familiei în timpul vizitelor nu au fost numai supravegheate de personal, ci și înregistrate audio, ceea ce a extins ingerința dincolo de controlul obișnuit al securității într-un penitenciar.
CEDO a acceptat că detenția implică inevitabil anumite restrângeri ale vieții private și că autoritățile pot avea motive legitime de securitate, ordine sau prevenire a infracțiunilor pentru a supraveghea comunicațiile. Articolul 8 nu garantează unui deținut aceeași intimitate de care s-ar bucura în libertate și nu exclude utilizarea unor măsuri de control atunci când riscul concret le justifică.
Problema identificată în cauza Cengiz a fost modul automat în care măsura fusese aplicată. Autoritățile nu demonstraseră printr-o evaluare individuală de ce conversațiile acestui deținut trebuiau înregistrate timp de un an, ce risc concret urmărea măsura să reducă și dacă același obiectiv putea fi atins printr-o intervenție mai puțin intruzivă. Simpla apartenență la categoria de persoane cărora legislația permitea aplicarea monitorizării nu oferea, în aprecierea Curții, o justificare suficientă.
Instanțele naționale nu au compensat această lipsă printr-un control ulterior suficient de aprofundat. Pentru ca ingerința să fie considerată necesară într-o societate democratică, autoritățile trebuie să ofere motive relevante și suficiente și să poată demonstra că durata și întinderea măsurii sunt proporționale cu scopul urmărit. În cazul examinat, mecanismul intern nu oferea garanții suficiente împotriva unei aplicări nediferențiate.
Relațiile cu familia au o importanță particulară în detenție deoarece păstrarea legăturilor personale contribuie atât la viața privată a persoanei, cât și la reintegrarea sa. Înregistrarea conversațiilor poate afecta nu numai deținutul, ci și membrii familiei care participă la vizită și care își modifică modul de comunicare dacă știu că discuția este stocată și poate fi ulterior ascultată.
Constatarea Curții nu transformă orice supraveghere a unei vizite într-o încălcare a Convenției. O măsură bazată pe informații concrete privind securitatea, riscul de comunicare cu o organizație criminală, pregătirea unei infracțiuni sau alte motive individualizate poate fi analizată diferit atunci când legea oferă limite clare, durata este justificată și există posibilitatea unui control efectiv.
Hotărârea cere astfel mai mult decât existența unei baze legale generale. Aplicarea unei măsuri care interferează substanțial cu comunicațiile familiale trebuie să fie legată de situația persoanei, iar autoritățile și instanțele trebuie să poată explica de ce ingerința este necesară pentru perioada și în forma alese.
CEDO a acordat reclamantului 1.500 de euro pentru prejudiciul moral. Fiind pronunțată de o Cameră, hotărârea nu era definitivă la 13 octombrie și poate deveni definitivă potrivit condițiilor prevăzute de articolul 44 al Convenției, inclusiv dacă nu este solicitată retrimiterea la Marea Cameră în termenul aplicabil sau dacă o asemenea cerere este respinsă.
