Restituirea unei taxe percepute nejustificat nu compensează automat contribuabilul dacă statul păstrează banii aproape un deceniu și îi returnează fără dobândă, a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o hotărâre din 13 octombrie privind Serbia. Compania Devekom DOO Niš plătise în 2009 aproximativ 78.360 de euro în taxe vamale pe care autoritățile au stabilit ulterior că nu le datora, iar recuperarea principalului fără compensarea perioadei în care banii au fost indisponibili a impus societății o sarcină individuală excesivă.
Pe scurt
-
Autoritățile sârbe au încasat în 2009 aproximativ 78.360 de euro în taxe vamale de la compania Devekom DOO Niš.
-
După aproape zece ani de proceduri, autoritățile au stabilit că taxele nu erau datorate și au restituit principalul, dar au refuzat plata dobânzii.
-
CEDO a constatat încălcarea dreptului la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
-
Curtea a considerat că cel puțin dobânda legală simplă era necesară pentru o compensare adecvată în circumstanțele cauzei.
-
Serbia trebuie să plătească 95.284 de euro prejudiciu material, 3.000 de euro prejudiciu moral și 4.500 de euro cheltuieli dacă hotărârea devine definitivă.
Litigiul a început după importuri efectuate de companie din Bosnia și Herțegovina și Croația în cadrul unui regim tarifar preferențial. În 2009, autoritatea vamală sârbă a efectuat un control ulterior și a concluzionat că mărfurile nu îndeplineau condițiile pentru tratamentul preferențial, emițând mai multe decizii prin care societatea a fost obligată să plătească taxe vamale. Contestațiile nu suspendau executarea, astfel încât compania a trebuit să achite imediat 7,38 milioane de dinari sârbești, aproximativ 78.360 de euro la cursul perioadei.
Procedurile au trecut ulterior prin mai multe reexaminări, iar autoritățile vamale au ajuns în cele din urmă la concluzia opusă: taxele nu trebuiau percepute. Principalul a fost restituit, însă cererea companiei pentru dobânda corespunzătoare perioadei în care statul îi folosise banii a fost respinsă.
CEDO nu a tratat dobânda ca pe o penalizare automată a statului, ci ca pe elementul necesar pentru restabilirea valorii economice a sumei. O sumă restituită după aproape zece ani nu are aceeași valoare pentru proprietar precum suma de care acesta ar fi putut dispune în toată perioada, iar efectele inflației și imposibilitatea utilizării capitalului nu dispar prin simpla rambursare nominală.
Curtea a examinat dacă sistemul sârb păstrase un echilibru echitabil între interesele publice și dreptul companiei de a se bucura de bunurile sale. Durata excepțional de mare a procedurilor, faptul că societatea fusese obligată să plătească înaintea soluționării contestației și refuzul oricărei dobânzi au transferat asupra companiei o povară pe care judecătorii au considerat-o excesivă.
Hotărârea nu stabilește că orice restituire fiscală întârziată trebuie compensată printr-o anumită formulă identică în toate statele. Concluzia este legată de circumstanțele speței, dar Curtea arată că, atunci când banii au fost încasați nejustificat și reținuți pentru o perioadă foarte lungă, mecanismul de remediere trebuie să compenseze efectiv pierderea și nu numai să restituie valoarea nominală.
Pentru calculul prejudiciului material, compania a prezentat un raport de expertiză bazat pe rata legală a dobânzii moratorii. Guvernul sârb nu a contestat validitatea raportului sau metodologia utilizată, iar CEDO s-a bazat pe calculul care evalua pierderea la 11,16 milioane de dinari, echivalentul a 95.284 de euro pentru perioada dintre încasarea și restituirea taxelor.
Serbia trebuie să plătească, dacă hotărârea devine definitivă, 95.284 de euro pentru prejudiciul material, 3.000 de euro pentru prejudiciul moral și 4.500 de euro pentru cheltuielile de judecată. Suma materială este mai mare decât taxele percepute inițial deoarece reprezintă dobânda calculată pentru perioada îndelungată în care compania a fost lipsită de bani, nu o nouă restituire a principalului deja rambursat.
Hotărârea a fost pronunțată de o Cameră a Curții și nu era definitivă la 13 octombrie. Ea va deveni definitivă în condițiile articolului 44 din Convenție, inclusiv dacă nu este solicitată retrimiterea la Marea Cameră în termenul prevăzut sau dacă o asemenea cerere este respinsă.
