Bruegel: pensiile din Danemarca, Țările de Jos și Suedia nu pot fi copiate rapid în restul UE

Danemarca, Țările de Jos și Suedia oferă restului Europei un model important pentru reforma pensiilor, dar nu și o rețetă care poate fi copiată rapid, concluzionează un nou studiu Bruegel. Cele trei țări au ajuns, pe căi diferite, la sisteme în care pensia publică este completată de componente finanțate prin acumularea de active, iar valoarea economiilor pentru pensie depășește în fiecare caz produsul intern brut. Autorii consideră că această structură reduce presiunea pe termen lung asupra finanțelor publice și contribuie în același timp la dezvoltarea piețelor de capital.

Mesajul central al lucrării este însă mai prudent decât simpla recomandare a unui „model nordic”. Danemarca, Țările de Jos și Suedia au construit sisteme diferite, în contexte istorice diferite, iar acumularea activelor de pensii a durat decenii. Alte state europene intră în perioada de îmbătrânire accelerată fără același avantaj de timp, creștere economică și structuri puternice de negociere între angajatori și salariați.

Lucrarea semnată de Zsolt Darvas, Jacob Kirkegaard, Alexandre Mendonça și Bo Sangers pornește de la problema demografică a Europei. În sistemele tradiționale pay-as-you-go, contribuțiile actualilor angajați finanțează în mare măsură pensiile actualilor pensionari. Atunci când numărul persoanelor active scade în raport cu numărul pensionarilor, menținerea aceluiași nivel de beneficii poate necesita contribuții mai mari, vârste de pensionare mai ridicate, finanțare suplimentară din taxe sau reducerea generozității pensiilor.

Danemarca, Țările de Jos și Suedia au redus această dependență prin dezvoltarea unor piloni în care contribuțiile sunt acumulate și investite în active financiare. În loc ca întregul flux de contribuții să fie utilizat imediat pentru plata pensiilor curente, o parte importantă formează active care finanțează ulterior veniturile la pensionare. Studiul argumentează că aceste active au creat și o bază internă puternică de investitori instituționali, cu efecte asupra economisirii naționale și asupra disponibilității capitalului pe termen lung.

Autorii compară rezultatele sociale cu cele fiscale și observă că cele trei state reușesc să combine venituri relativ ridicate la pensionare cu rate reduse ale sărăciei în rândul persoanelor de peste 65 de ani. Indicatorul de sărăcie utilizat în analiză este cel al OCDE, bazat pe veniturile sub 50% din venitul median disponibil echivalat la nivel național, și nu trebuie confundat cu indicatorul european care folosește frecvent pragul de 60%.

Studiul estimează pentru cele trei sisteme rate brute de înlocuire de aproximativ 63–75% pentru un lucrător cu salariul mediu, în funcție de țară și de componentele incluse. Autorii găsesc în același timp presiuni mai reduse asupra sistemelor publice comparativ cu numeroase state în care pensiile sunt plătite predominant prin mecanismul pay-as-you-go.

Această asociere nu demonstrează însă că simpla introducere a unor fonduri private produce automat aceleași rezultate. Bruegel compară sisteme naționale complexe și evoluții istorice, nu desfășoară un experiment care să izoleze efectul unei singure reforme. Nivelurile ocupării, salariile, participarea pe piața muncii, regulile de pensionare, fiscalitatea, instituțiile și capacitatea administrativă influențează de asemenea rezultatele.

Nici cele trei modele nu sunt identice. În Danemarca, sistemul public este completat de scheme ocupaționale cu contribuții definite, dezvoltate în mare măsură prin acorduri între partenerii sociali. Acumularea lor a fost graduală, iar rolul sindicatelor și al angajatorilor în negocierea pensiilor a permis acoperirea unei părți foarte mari a forței de muncă.

Țările de Jos au construit la rândul lor un pilon ocupațional puternic, care acoperă peste 90% dintre pensionari potrivit datelor analizate de Bruegel. Sistemul a utilizat tradițional prestații definite, prin care fondurile promiteau un anumit nivel al pensiei, dar riscurile asociate creșterii speranței de viață și evoluțiilor piețelor financiare au produs probleme de finanțare. Reforma aflată în derulare mută schemele ocupaționale către un model cu contribuții definite, tranziția urmând să fie încheiată până în 2028.

Suedia are o arhitectură diferită. Reforma adoptată în anii 1990 a înlocuit vechiul sistem cu unul în care 18,5% din venituri merg către pensie. Din această cotă, 16 puncte procentuale finanțează sistemul NDC, în care fiecare persoană are un cont contributiv individual calculat actuarial, dar banii încasați sunt utilizați în continuare pentru plata pensiilor curente. Doar componenta Premium Pension, de 2,5% din venit, este un cont individual prefinanțat investit efectiv pe piețele financiare.

Această distincție este importantă deoarece Suedia nu a abandonat mecanismul pay-as-you-go și nici nu și-a transformat întreaga pensie publică într-un cont privat de investiții. Sistemul combină mecanisme diferite, include fonduri publice importante și păstrează o garanție de bază pentru veniturile la bătrânețe.

Un alt element comun celor trei țări este creșterea vârstei de pensionare și legarea acesteia, în diferite forme, de evoluția speranței de viață. Bruegel consideră că astfel de mecanisme automate reduc riscul ca sistemul să devină nesustenabil atunci când oamenii trăiesc mai mult, dar presupun și o perioadă mai lungă de activitate pentru generațiile viitoare.

Pentru alte state UE, obstacolul principal este timpul. Danemarca și Țările de Jos au acumulat active prin scheme ocupaționale vreme de mai multe decenii, în perioade caracterizate de populații mai tinere și de creștere economică mai favorabilă. Suedia a început să își construiască rezervele publice cu mult înaintea reformei structurale din anii 1990.

Statele care se confruntă acum simultan cu îmbătrânirea populației și cu sisteme publice sub presiune nu pot opri plata pensiilor actuale pentru a transfera aceleași contribuții către conturile generațiilor active. Orice tranziție către prefinanțare creează astfel o problemă de finanțare: bugetul trebuie să continue să plătească pensionarii existenți în timp ce începe să acumuleze active pentru viitorii pensionari.

De aici rezultă cea mai controversată propunere din studiu. Autorii spun că statele cu poziții fiscale suficient de solide ar putea analiza o accelerare deliberată a tranziției, inclusiv prin emiterea de datorie publică și transferarea unor sume inițiale importante în conturi individuale de pensie. Lucrarea indică un ordin de mărime de aproximativ 20–25% din PIB, nivel care ar permite, în opinia autorilor, crearea rapidă a unei mase de active suficient de mari pentru a schimba comportamentul de economisire și pentru a dezvolta industria administrării pensiilor.

O asemenea operațiune nu ar reduce datoria publică și nu ar genera active fără cost. Statul ar emite datorie pentru a finanța acumularea unor active în sistemul de pensii, ceea ce ar modifica structura bilanțului public și distribuția obligațiilor între generații. Tocmai de aceea Bruegel limitează această opțiune la țări cu o situație fiscală suficient de robustă și nu o prezintă drept soluție universală.

Pentru statele cu datorii ridicate sau spațiu bugetar redus, aceeași strategie ar putea fi dificil sau imposibil de aplicat fără riscuri fiscale suplimentare. Alternativele rămân reformele parametrice clasice, precum creșterea vârstei de pensionare, ajustarea contribuțiilor și a beneficiilor sau extinderea treptată a economisirii suplimentare.

Lucrarea se înscrie și într-o dezbatere europeană mai largă privind legătura dintre pensii și finanțarea economiei. UE încearcă să dezvolte Uniunea economiilor și investițiilor și să transforme o parte mai mare din economisirea gospodăriilor în finanțare pe termen lung pentru companii, infrastructură și inovare. Fondurile de pensii mari din Danemarca, Țările de Jos și Suedia sunt folosite în această dezbatere ca exemple ale modului în care economisirea pentru bătrânețe poate crea și capital pentru investiții.

Bruegel avertizează însă că rezultatul actual al celor trei țări nu poate fi separat de instituțiile care l-au produs. O reformă care copiază procentele de contribuție sau creează conturi de investiții, fără guvernanță credibilă, costuri controlate, acoperire suficientă și protecție pentru persoanele cu venituri mici, nu reproduce automat performanța sistemelor danez, neerlandez sau suedez.

Concluzia studiului este astfel mai degrabă despre direcție decât despre copiere. Danemarca, Țările de Jos și Suedia arată că un sistem de pensii poate combina o plasă publică de siguranță cu acumularea substanțială de active și poate distribui mai bine costurile îmbătrânirii pe termen lung. Pentru restul Europei, dificultatea este găsirea unei căi de tranziție care să păstreze protecția actualilor pensionari și, în același timp, să construiască o bază financiară mai solidă pentru generațiile următoare.