Una dintre ultimele zile de iarnă din această primăvară. Sau ce o fi. Ninge puternic, fulgii sînt mai mari și cu siguranță mai grei decît au fost în zilele de iarnă din iarna asta, cea care a trecut. Sau o să treacă. Nu mai știu exact.
În parcul în jurul căruia mă plimb cît pot de des, strigătele copiilor trec răzleț prin pătura de fulgi. Sînt copiii care fac antrenamente de rugby. Ceva mai încolo, cei care fac fotbal. E multă veselie, simt o energie foarte bună care vine dinspre cele două terenuri. Și-apoi, cîțiva pași mai încolo, clădirile părăsite din același complex.
Cu câțiva ani în urmă, câți or fi, poate 15?, undeva pe lîngă București, într-un sat despre care probabil că nici n-o să mai aud. Un teren de fotbal, îngrădit, cu porți mari, albe, avea și plase. Gazonul era chiar decent. Singura lui problemă, a terenului vreau să zic, era că îl construiseră în pantă. Pantă vizibilă, de netăgăduit. Poate că pentru echipe, dezavantajul era egal, pentru că schimbau locurile la pauză. Dar de la distanță, vedeai clar panta. Iar asta era cel puțin amuzant.
Dincolo de clădirile părăsite – am dedus că sînt părăsite, dar ar fi trebuit să spun ”în paragină”, pentru că părăsite nu exprimă neapărat gradul de degradare al lor – un alt teren de fotbal. E foarte bine îngrijit, se vede clar că acolo e cineva atent la detalii.
Pe aleea spre casă, cînd plouă, apa formează o baltă mare care blochează trotuarul. Trebuie să o iei pe stradă, ocolești balta, ocolești trotuarul. Sau poți trece prin apa destul de adîncă să îți intre în pantofi. Și mergi pe trotuar, regulamentar.
Alături, un parc plin de copii și de adolescenți. Cînd e îndeajuns de cald afară, stau pînă tîrziu și joacă tenis de masă, iar cei mici, cu părinții alături, chiuie de zor în leagăne.
Prima oară cînd am jucat fotbal pe iarbă a fost cu mulți, mulți ani în urmă. Eram copil și jucam pe un cîmp. N-aveam porți, dar asta nu conta. Nici terenul nu era trasat, dar astea erau detalii. Între timp, terenul acela viran nu mai există. S-a construit o școală pe el.
Bucățele de țară. E alegerea noastră pe care le vedem mai repede. Pe cele care s-au încăpățînat să nu se schimbe sau pe cele care au evoluat spectaculos. România.
