Cea mai tandră carte despre moarte, pentru cei care nu sunt bine cu ei înșiși.
Figurile remarcabile, ale căror vieți au coincis cu ideile lor, sunt prinse în carte de către C. B. drept fir roșu între temă și teză.
Moartea filozofului, când este una sacrificială, ca act de loialitate față de lume și propria conștiință, asigură intrarea în mit a celui care a refuzat să-și încalce tăcutul jurământ de credință față de filozofie și față de ideile proprii. Ca Socrate, Hypatia, Giordano Bruno, Thomas Morus, Simone Weil sau Ghandi. Tăcerea impusă filozofului este cea agonizantă, nu moartea trupului, căci moartea convinge, confirmă. Din fericire, această modalitate de intimidare a filosofilor a încetat. Pentru cei atrași de filozofie, gestul este fascinant și generator de noi idei, pentru ceilalți este neproductiv și nebunesc.
Nu moartea în esență este importantă și merită discutată, cât pregătirea filozofului în vederea trecerii în neființă și apoi schimbarea generată în societate, pentru că o atare schimbare este inevitabilă.
Ca ființe cu contururi nedefinite, în concepția lui Pico della Mirandola, ne revine obligația de a ne contura și defini așa cum ne dorim, să stabilim ce înseamnă a fi om. Și începem, desigur, cu Sinele, pentru că ce artă de a trăi este aceea care nu are în centru construirea și reconstruirea Sinelui?
Brădățan ne familiarizează cu ideea de transformare de sine, aflată în centrul filosofiei ca artă de a trăi. Nevoia imperioasă de transformare apare dacă între ceea ce ești și ceea ce ar trebui să fii, există o diferență greu de suportat, când nu mai vrem să fim cum suntem. Filozofia ca artă de a trăi nu începe cu mirarea, ci cu rușinea, consideră Brădățan, altfel nu putem fi în lume (Dasein – Heidegger), rațional și deschis, printre oameni (Pierre Hadot). Nu știm să murim dacă nu am privit în abisul personal, dacă nu ne-am trăit până la capăt momentele de pustiire, de vulnerabilitate ori disperare, momentele în care simțeam că ne pierdem identitatea și sensul. (Dacă veți citi „Zarathustra lui Nietzsche”, seria de conferințe ale lui Jung, veți înțelege mai bine ultimele afirmații.)
Să-ți exersezi și să-ți duci moartea cu luciditate, frumos în trup și spirit, fără disperare, demn, cu mulțumirea de a fi mers până la capăt întreg, conștient, egal cu tine, este sfârșitul ideal, cel mai bun dar pe care ți-l poate face soarta. De partea cealaltă a lunii, cea întunecată, unde soarele nu pătrunde cu a sa lumină a cunoașterii, există moartea care nu atrage simpatia, cea a atentatorilor sinucigași, ale căror idei nebune și de neînțeles nu aduc nimic lumii decât suferință fără sens, așa cum moartea lor este fără rost, cum le-a fost și viața o potecă închisă, întunecată, de căutare a unei recunoașteri care nu s-a produs, pierdută în nedreptate și jale.
Fie că vine la întâlnire cu filozoful printre cei apropiați , într-un salon de spital sau într-o temniță, Moartea se va întâlni mai degrabă cu ideea decât cu omul, cu tresăririle inerente necunoscutului de după noi.
Costică Brădățan ne face curaj! În definitiv, noi, ceilalți, nu vorbim niciodată cu seriozitate despre moartea noastră, căci „viața este un drog care creează dependență; cu cât trăim mai mult, cu atât dependența de viață e mai puternică.
