Omul nu este o abstracțiune desprinsă din drepturile sale, spune Francis Fukuyama, și nu este de condamnat faptul că încearcă să se definească prin apartenența la ceva: la o comunitate, la un spațiu geografic sau religie, dar, întâi de toate, la dorințele sale.
Având în el libertatea de a fi așa cum își dorește, dislocarea forțată din coordonatele în care se simte bine cu el însuși îl aruncă într-o stare de revoltă față de societatea care se opune dorinței sale de a fi cum vrea el, așa cum se simte confortabil, de a gândi viața după cum o vede bună pentru el. Fragmentarea în grupuscule determină șubrezirea coeziunii societale, iar luptele dintre aceste grupuscule favorizează activitățile nedemocratice. Luptele se poartă rareori cu instrumente edificatoare, instructive, cel mai adesea și mai ales pe rețelele de socializare cu arme din cele mai mizerabile: ifosele intelectuale, calomnia, insulta, miștocăreala de birt.
Declinul intelectual îl caracterizează pe cel care atacă în aceste moduri, chiar dacă motivația lui este legitimă și oricât ar fi de educat și rațional în viața sa de zi cu zi. Este cu adevărat aceasta o formă de declin intelectual, să nu accepți, să nu concepi că suntem diferiți și că fiecare dintre noi ne dorim să fim luați în considerare și respectați în virtutea acestor diferențe. Demnitatea umană nu se măsoară în recunoaștere academică, ci în recunoașterea apartenenței la specia umană; să pretinzi unui seamăn alinierea dorințelor și, ca urmare, a gândirii, la dorințele și gândirea ta în virtutea unor competențe, deținerii unor informații pretins corecte sau apartenenței la o anumită categorie profesională este doar elitism discriminatoriu, care relativizează valorile umaniste și promovează valorile personale.
Relevant pentru om, nu pentru elite, nu pentru Homo Economicus și abstracțiunile teoriilor economice, este ca realitatea socială concretă să nu mai fie ajustată conform unor modele matematice care nu țin cont de emoția umană confruntată cu imprevizibilitatea și iraționalitatea vieții.
Nimeni nu trebuie să se simtă rușinat și să fie umilit pentru viața pe care și-o dorește, câtă vreme se înscrie în principii etice și legale; nimeni nu trebuie pus la zid pentru valorile în considerarea cărora își poartă viața, câtă vreme nu le instituie ca general valabile și obligatorii și nu le utilizează deliberat în scopuri obscure.
Libertatea nu înseamnă să trăncănești aiurea; libertatea umană înseamnă dreptul de a-ți purta zilele așa cum consideri bine pentru tine și de a cere ca răul să nu ți se facă de către cei care dețin această putere. Nu-i poți pretinde unui om să se sacrifice pentru o abstracțiune, dacă el, când extrage esența acesteia, nu o poate aplica la nivel particular. Nu trebuie să ignorăm atașamentul omului față de propriile idei, bune sau rele, altruiste ori egoiste, înțelepte sau stupide, după cum nu trebuie să ni se pară superfluu atașamentul față de cultura mică a acestuia, unde prin cultură se înțelege rețeaua socială comunitară: strada, biserica, localitatea — microcosmosul care surclasează ca atenție imediată celor trei valori universale (binele, adevărul, dreptatea).
Microcosmosul reprezentat de stradă-biserică-localitate înseamnă conviețuire, apartenență la comunitate și siguranță, dar și identitate: știu cine sunt, unde trăiesc și cine sunt oamenii care gândesc asemenea mie. Rețelele de socializare au intervenit în microcosmos, amplificând impresionant conexiunile dintre oameni care s-au identificat prin aceleași idealuri, scopuri, mentalități, raționamente, dar și contradicțiile având drept sursă nepotrivirea în idei și aspirații.
Rețeaua de socializare nu este exemplu de tribună de la care radiază înțelepciunea și buna înțelegere; dimpotrivă, este locul unde proliferează malițiozitatea și tentativele amatoristice de manipulare. Aici, ideile nu se discută, convingerile nu se interoghează, există doar partizanat și erizism, rareori ceva formativ sau util dacă atinge subiecte actuale arzătoare.
Se spune despre oameni că nu se pot schimba, că nu pot fi convinși de nimic dacă nu se conving singuri. Clișee, desigur, dar unele care se bazează pe anumite mecanisme psihologice. Valorile noastre, ca și temperamentul sau personalitatea, sunt stabile și orice influență exterioară percepută ca manipulare și persuasiune, ca încearcând să ne schimbe convingerile înrădăcinate, este privită cu ostilitate. Nu poți fi convins cu ușurință că ai judecat greșit, că simțurile tale au dat greș, că emoțiile tale sunt ridicole ori meschine, iar pentru schimbările bruște, radicale, este nevoie de reziliență individuală și de participarea societății în lipsa acesteia, de concetățeni indulgenți și empatici. O atitudine zeflemistă incită spiritele și duce la dispute interminabile, care epuizează rapid și sigur rezervele și așa reduse de înțelegere dintre semeni.
Sentimentele de inferioritate, spaima de a ieși din zona de confort, refuzul de a fi controlat îngreunează procesul schimbării, iar „leacul” pentru acestea sunt răbdarea, vorba așezată, calmul, argumentul și din nou răbdarea, până când omul se va schimba pentru că își dorește, nu pentru că cineva îl ironizează sau îl desconsideră. Este evidentă bătălia orgoliilor, purtată între cel care rezistă cu încăpățânare la schimbare și care nu acceptă niciun argument și cel care se consideră superior primului și căruia i se pare revoltător că nu este urmat necondiționat, cu admirație și respect. Ce nu cunoaște cel de-al doilea este că victoriile mici sunt cele mai prețioase și cu acestea trebuie să se înceapă, nu cu furia.
În confucianism, furia este o emoție justă atunci când apare ca urmare a unei nedreptăți, dar ea trebuie controlată, pentru păstrarea demnității și evitarea haosului.
Și-apoi, nimeni nu deține tot adevărul, căci acela în veci ar tăcea.
